Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 fac parte din istoria momentelor magice din sportul mondial. Un moment de răscruce pentru gimnastica artistică al cărei viitor avea să fie schimbat total în acea zi călduroasă de iulie, în care o puştoaică înăltuţă, cu părul strâns codiţă, avea să revoluţioneze un sistem. Nadia Comăneci inventa perfecţiunea, iar meritul îi era recunoscut după un exerciţiu perfect la paralele, care a pus în dificultate până şi tabela de marcaj: nota 10.

Cine era însă Nadia? Cum era copilul Nadia? Ce o făcea să fie atât de specială? Cum a devenit într-un timp atât de scurt universul în jurul căruia se concentra totul? Întrebările îşi găsesc răspunsul în amintiri dispersate care se adună, bucată cu bucată, şi recompun imaginea fetiţei care la 14 ani şi 252 de zile era numită "Zeiţa de la Montreal". Colegă cu Nadia în echipa care cucerea argintul la JO din 1976, Anca Grigoraş, în prezent director tehnic al lotului feminin, creionează, pentru ProSport, un portet inedit al puştoaicei din Oneşti. "Primul 10 de la Montreal a fost un moment unic. Când eşti martorul unui asemenea eveniment, simţi că nu ai trăit degeaba în viaţă", spune Grigoraş, mai mare decât Nadia cu patru ani şi patru zile.

Începutul: fetiţa Nadia

"Prima dată am văzut-o pe Nadia în sala de la Oneşti, unde ne antrenam toate. Ea avea vreo 7-8 ani şi ele, cele mai mici, erau, pentru noi, ca nişte păpuşi, toate cu codiţe şi fundiţe. După antrenamente rămâneam şi ne jucam cu ele, ne plăcea gimnastica, nu ne dădeam scoase din sală. Dintre toate acele fetiţe, Nadia ieşea însă de departe în evidenţă. Era clar încă de atunci că era ea şi restul fetelor"

Uşurinţă de pisică şi curaj

"Nadia avea o mobilitate extraordinară, o uşurinţă de pisică în tot ce se numeşte mişcare şi ceea ce mă uimea era felul în care lucra. Tot timpul îi spuneam: ce ar fi să încerci şi asta sau asta şi niciodată nu dădea înapoi, avea curaj să facă orice. Nu doar că încerca, însă era uimitor cât de bine reuşea să execute încă de prima dată. Lucra frumos, corect, foarte întins, cu simţ, cu ţinută, era o plăcere să o priveşti"

Nadia se anunţă încă de la primii paşi în sală un fenomen. Drumul celor două gimnaste se desparte însă, Anca Grigoraş mutându-se cu pregătirea la Bucureşti, pe când Nadia începe să strălucească în competiţiile de juniori sub îndrumarea lui Bela şi Marta Karoly. Reîntâlnirea se produce cu trei luni înaintea JO de la Montreal, când echipa reuneşte cele mai bune fete ale momentului (Nadia, Ungureanu, Truşcă, Constantin, Grigoraş, Gabor), sub conducerea soţilor Karoly.

Isteaţă şi introvertită

"Mi se confirma ceea ce văzusem în acei ani la Oneşti. Toate fetele din grupa lui Karoly erau splendide, talentate, aveau elemente pe care numai la ruşi le văzusem, însă Nadia era peste toate, se detaşa de toate. Ca şi colegă era mai introvertită, părea mai timidă, era foarte modestă, o calitate pe care şi-a păstrat-o tot timpul. Nadia era genul hâtru, de o isteţime ascuţită, tăcea, tăcea, dar şi când spunea câte una, te lăsa mască "

Supravegheate la vorbe

"La Montreal am stat într-un apartament de trei camere, într-un bloc nou, care după competiţie urma să fie dat în folosinţă. Într-o cameră stăteam eu şi cele două colege din grupa de la Bucureşti, în alta stătea Marta cu fetele, iar o cameră era a Liei Manoliu. Discuţii foarte multe între noi nu au fost atunci, soţii Karoly erau foarte vigilenţi, aveau idei preconcepute că noi, fetele din grupa de la Bucureşti, am putea să le influenţăm negativ pe cele mici şi comunicarea era redusă la cât se putea de mult"

Ziua perfectă

"Toţi ne aşteptam la o notă mare. Nadia făcuse perfect la paralele. Îmi amintesc că era o linişte perfectă în sală, erau 18.000 de spectatori, dar nu se auzeau decât bliţurile fotografilor. Parcă, nu ştiu, exista o presimţire că urma să se întâmple ceva. Când a apărut nota 1.00, a fost întâi un murmur şi au început aplauzele. Nadia s-a întors de câteva ori pe podium să mulţumească şi s-a retras, însă aplauzele o chemau continuu. Nu se mai pomenise aşa ceva în gimnastică până atunci, manifestările de bucurie erau mai limitate. Trebuia să te comporţi ca o domnişoară, să te prezinţi, făceai exerciţiul, te înclinai uşor la final şi asta era. Nadia însă ieşise din orice tipar"

Baie de mulţime

"Ce îmi amintesc perfect din acele zile a fost sentimentul pe care l-am avut la întoarcerea în ţară. Când eram aproape să aterizăm, la Bucureşti, ne-am uitat pe geam, iar de sus, din avion, se vedea o mare de oameni, care împânzise parctic totul. Erau atât de mulţi, încât ne era teamă că nu are loc avionul să aterizeze. M-au impresionat enorm acei oameni care veniseră să ne felicite, să pună mâna pe noi, să ne pupe. Ni s-a deschis cu greu un culoar prin care am trecut şi, la final, când am ajuns lângă familiile noastre, blazerul era descheiat, bluza într-o parte, ieşită din fustă. Am simţit atâta dragoste şi energie pozitivă de la acei oameni veniţi din toată ţara, că îmi încălzeşte şi acum sufletul"

The Perfect One

"Simţul cred că a făcut-o pe Nadia să fie un fenomen, avea un talent extraodinar şi putea să facă în oricare alt sport - patinaj, balet - ceea ce a făcut în gimnastică. Talentul a fost completat de un psihic deosebit, o stăpânire de sine incredibilă, era un sportiv care, fără să exagerez, nu cred că se va mai naşte"

Un 10 care a revoluţionat totul

"Nota 10 şi-a pus amprenta pe absolut totul. Tot mapamondul a pronunţat cuvântul gimnastică, deodată lumea s-a deschis spre acest sport unde se născuse perfecţiunea. A fost şi o lovitură de presă într-un timp în care totul ajungea foarte greu la noi, toate ziarele, revistele vorbeau despre Nadia. Toată lumea ar trebui să fie mândră de acel moment, tot ce înseamnă român ar trebui să se identifice cu Zeiţa de la Montreal. Un copil a făcut istorie, iar acel copil a venit din România"

Jocurile Olimpice de la Montreal devin istorie, iar cele două gimnaste se reunesc iarăşi, în aceeaşi echipă, pentru ultima dată, doi ani mai târziu, la Mondialele de la Strasbourg. România ocupă locul 2 (Comăneci, Eberle, Ungureanu, Vlădărău, Grigoraş, Neacşu), iar Nadia îşi confirmă statutul cu două medalii, una de aur, la bârnă, şi una de argint, la sărituri. A treia întâlnire are loc pe un plan total diferit, în 1980, cu Anca Grigoraş devenită antrenoare la lotul de la Bucureşti şi cu Nadia, care se rupe de soţii Karoly şi vine în pregătire, în Capitală.

Lecturi, carnet de conducere, facultate

"Abia la Bucureşti, când am început să lucrăm împreună, am descoperit-o cu adevărat pe Nadia. Avea o inteligenţă nativă, extraodinară, prindea totul foarte repede, indiferent că era vorba de antrenamente sau de învăţare, era ca un burete, absolut totul se prindea de ea. A fost o perioadă în care am văzut-o dezvoltându-se ca o floare, mergeam toţi la teatru, a citit foarte mult, a intrat la facultate, şi-a luat carnetul de conducere, a fost o creştere a spiritului enormă"

Nadia, România...

"Fenomenul Nadia a adus copiii la gimnastică, i-a făcut să intre în sală, să îşi dorească să îi calce pe urme. Noi îi datorăm Nadiei faima, faptul că România a devenit un punct de reper pe harta sportului, pentru că unde te duceai şi se auzea ceva de gimnastică, cuvintele cu care erai întâmpinat erau România - Nadia. În plus, s-a reuşit să se ţină ştacheta sus, chiar dacă nu a mai fost Bela antrenor"