România e uneori, în istorie, aidoma instituţiei închise la prânz, din “Viţelul de aur”.

“   -  Numele meu e Funt. Funt.

-        Şi, după părerea dumitale, asta e suficient ca să dai buzna într-o instituţie închisă la prânz? îl întrebă, amuzat, Ostap.

-        Dumneata râzi, răspunse bătrânul, dar numele meu e Funt. Am 90 de ani.

-        Şi ce doreşti? întrebă Ostap, care începuse să-şi piardă răbdarea.

Dar cetăţeanul Funt se cufundă din nou în tăcere şi ramase tăcut destul de mult timp.

-        Aveţi aici un birou, zise el în sfârşit.

-        Da, da, un birou, îi dădu ghes Ostap. Mai departe. Mai departe.

Dar bătrânul nu făcea decât să se mângâie cu o mână pe genunchi (…). Ostap se şi pregătea, de altfel, să-l ia pe Funt (…) şi să-l dea afară, când bătrânul deschise din nou gura. Şi ceea ce spuse în continuare suscită atâta interes, încât Ostap fu nevoit să se împace cu vorbirea lui în rate seculare.

Cititi mai multe pe www.gandul.info