Scott nu e nici macar la varful clubului celor cu venituri disproportionate fata de cele ale angajatilor din companiile lor. Bruce E. Karatz, fostul director executiv la firma de constructii rezidentiale KB Home, a castigat 150 de milioane de dolari anul trecut, potrivit companiei de cercetare Corporate Library. Conform statisticilor guvernamentale, un lucrator in domeniul constructiilor rezidentiale castiga mai putin de a 4.000-a parte din suma respectiva.

S-ar zice ca executivii se imbuiba in toata economia americana. Intr-un studiu publicat in acest an, economistii Emmanuel Saez de la Universitatea Berkeley din California si Thomas Piketty de la école Normale Supérieure din Paris au aratat ca 0,1% dintre americani primesc aproape 7% din totalul veniturilor din economie, ceea ce inseamna cea mai mare pondere din anii 1920 incoace. Si totusi, in timp ce prapastia dintre pachetele financiare foarte generoase platite executivilor americani de top si salariile angajatilor de pe treptele ierarhice inferioare ar putea incurca notiunile arhetipale despre echitate, economistii subliniaza ca nu orice inechitate este rea. Desi poate avea efecte secundare suparatoare, putina inegalitate este necesara pentru a incuraja cresterea.

"Sa fie clar, egalitarismul perfect nu ar duce la un efort sau la un rezultat mai bun", spune Lawrence Katz, economist la Harvard. "Daca e vorba doar sa facem placinta cat de mare putem, nu e limpede ce nivel de inegalitate e cel mai bun."

Ca orice alta diferenta de preturi, spun economistii, inegalitatea veniturilor le permite oamenilor si companiilor sa-si aloce mai bine investitiile de efort si bani. Diferentele salariale ii incurajeaza pe cei mai buni sa acceada pe cele mai profitabile segmente ale procesului de productie si incurajeaza cele mai profitabile companii sa ii angajeze. Inegalitatea, conform acestei viziuni, ofera un stimulent pentru a munci mai mult pentru a ajunge in varf.

Intr-un studiu recent, care a facut ceva valva in lumea academica, doi tineri economisti, Xavier Gabaix de la Massachusetts Institute of Technology si Augustin Landier de la Leonard N. Stern School of Business de la Universitatea New York, au argumentat ca urcarea rapida a veniturilor platite directorilor executivi nu a facut decat sa urmeze cresterea de dimensiuni a companiilor americane. Diferenta de talent intre executivul numarul 1 si executivul numarul 150 s-ar putea sa nu fie prea mare, dar cand companiile pentru care lucreaza ei sunt de dimensiuni impresionante, aceste mici diferente se pot traduce in bani adevarati. Pe masura ce s-au extins, gigantii corporatisti americani au licitat in sus pretul executivilor, in incercarea de a-i obtine pe cei mai buni.

Potrivirea de cerere si oferta intre cei mai buni executivi si companiile care pot profita cel mai mult de pe urma lor - si prin urmare cele ce ii pot plati cel mai bine - va produce bogatie, spune Gabaix. "Inegalitatea optima este orice decide piata la un anumit moment dat", spune el. Altfel spus, eforturile de a imparti placinta intr-un mod mai aproape de un ideal egalitar ar putea reduce dimensiunea acesteia.

In studiul lor, Saez si Piketty au desco-perit ca tarile unde cresterea economica a fost mai mare in ultima vreme au fost acelea unde procentul de venit care a mers catre cei bogati a crescut cu rapiditate - incluzand aici Statele Unite, Marea Britanie si Canada - spre deosebire de tari mai egalitariste, precum Franta sau Japonia.

"In ultimele decenii, aceasta legatura a parut reala", spune Saez. Totusi, viteza ametitoare cu care bogatii Americii au acaparat din ce in ce mai mult din veniturile pe economie, incepand cu anii ‘80, este dezarmanta pentru multi analisti. Multi sunt sceptici fata de ideea ca prapastia dintre recompensele pentru cei bogati si ceilalti ar trebui sa fie chiar asa de mare pentru ca economia sa aiba parte de un imbold de crestere.

"Daca adancirea inegalitatii inseamna doar amplificarea stimulentelor pentru cresterea economica, atunci clar a trecut dincolo de ceea ce pare necesar", spune Katz. "Nu cred ca stimulentul creat de faptul ca incasezi 100 de milioane de dolari peste 50 de milioane de dolari este foarte diferit de stimulentul pe care il ai atunci cand castigi 10 milioane de dolari in plus fata de 5 milioane." Saez arata ca boom-ul economic al Japoniei de dupa razboi, care a durat pana in 1990, nu a fost afectat de distributia relativ omogena a veniturilor. Iar Katz a observat ca economia americana a crescut foarte repede din 1947 pana in 1970, o perioada in care distributia recompenselor materiale era mai egalitara decat este astazi. Mai mult, diferentele de venituri dintre bogati si saraci atrag costuri care ar putea fi mai greu de cuantificat. Pe de o parte, inegalitatea in crestere ii va deranja pe multi si va starni tensiuni sociale. Dar dincolo de temerile privind linistea sociala, sunt si alte ingrijorari. Procentul in crestere de venituri alocate celor de la varf lasa restului societatii din ce in ce mai putin.

Intr-un studiu recent, Robert Gordon si Ian Dew-Becker, economisti la Northwestern University, au descoperit ca jumatate din cresterile salariale provenite din cresterea productivitatii intre 1966 si 2001 au mers catre cei mai bine platiti 10% din angajati. In acelasi timp, salariile lucratorului mediu american abia daca se urnisera putin.

O cota in scadere din sistemul de recompense la nivel national nu numai ca va reduce motivatia lucratorilor in actuala ecuatie economic, dar le va lasa si putine resurse pentru investitii in domenii economice cruciale, precum educatia. Inegalitatea in crestere va ingreuna munca in echipa. Si ar putea pana la urma sa distruga ideea de stimulent. Daca recompensele cresterii economice sunt monopolizate de cei cu veniturile cele mai mari, restul societatii va gasi prea putine motive ca sa mai faca vreun efort.

Folosind o metafora din golf, Richard Freeman, un economist la Harvard si la National Bureau of Economic Research, spune ca "daca Tiger (Woods, n.red.) ar castiga totul, nimeni n-ar mai vrea sa joace".

Iar daca disparitatile extreme dintre venituri produc anomie la baza, ele pot avea efecte chiar mai perverse asupra stimulentelor la varful ierarhiei. Spre exemplu, cei care beneficiaza cel mai mult de pe urma sistemului actual vor fi tentati sa-i ajute pe politicienii prietenosi cu ei sa castige alegerile, ca sa se asigure ca aranjamentele economice viitoare vor functiona in acelasi fel. Si, dupa cum a demonstrat-o managementul creativ al retributiilor, practicat de companii ca Enron sau de WorldCom in urma cu cativa ani sau prin recent descoperita antedatare a optiunilor de cumparare de actiuni, unii executivi pur si simplu vor trisa.

Richard Freeman, impreuna cu Alexander Gelber, doctorand in economie la Harvard, a organizat recent un experiment ca sa demonstreze cum inegalitatea afecteaza eforturile lucratorilor. Trei grupuri de participanti au primit puzzle-uri spre rezolvare si au fost recompensati in moduri diferite. Primul grup, in care fiecare a primit aceeasi recompensa, indiferent de performanta, nu a rezolvat prea multe puzzle-uri. Grupul in care cel mai bun rezolvator a primit toate recompensele puse in joc - si nimeni altcineva n-a mai primit nimic - nu s-a descurcat cu mult mai bine. Grupul care a beneficiat de recompense esalonate crescator in functie de performante s-a descurcat cel mai bine.

Totusi, cel mai interesant rezultat al experimentului lui Freeman a fost nu despre maximizarea performantelor. Printr-o intorsatura neasteptata, unii subiecti ai testului au gasit metode sa pacaleasca sistemul. Putini au facut asta cand recompensele au fost impartite in mod egal. Dar cand recompensele le-au dat participantilor un stimulent ca sa intre in competitie, ele le-au dat si o puternica motivatie sa triseze.