Se pare că devine deja o cutumă ca, o dată la 2 ani, să fie reintrodusă brusc pe agenda modificărilor legislative sancţionarea cu închisoarea a procedurii de administrare a impozitelor reţinute la sursă, scrie Dan Dascălu.

Astfel, în 2017 şi 2019 s-a încercat incriminarea nereţinerii sau neîncasarea, respectiv, reţinerea sau încasarea, urmate de neplata unor impozite şi contribuţii supuse regimului reţinerii la sursă, de fiecare dată proiectul legislativ fiind abandonat în urma argumentelor logice şi coerente invocate de către mediul de afaceri în procedura transparenţei decizionale.

Acum, proiectul legislativ revine în atenţia publică, după ce în toată perioada de timp scursă de la ultima discuţie asupra sa nu s-au mai derulat niciun fel de analize şi dezbateri pentru rezolvarea marilor probleme pe care le ridică această abordare agresivă şi nepotrivită a raporturilor juridice fiscale. Dintr-o dată, deci, fix în data de 15 decembrie 2015, urgenţa iminentă a unor probleme ignorate ani de zile impune desigur adoptarea unei ordonanţe de urgenţă publicată cu câteva ore înainte de aprobarea sa, spre a fi bifată (şi) formalitatea consultării publice.

Acum, ca şi în trecut, proiectul este prezentat public ca o reintroducere a unei infracţiuni care a existat anterior declarării neconstituţionale, fiind reglementată de art. 6 din Legea evaziunii fiscale nr. 241/2005, cu intenţia de a fi mai uşor acceptat de către destinatarii legii, dar şi cu speranţa că poate aşa nu vor mai fi remarcate marile sale deficienţe. Reamintim, astfel, că Decizia nr. 363/2015 a CCR a declarat neconstituţională prevederea originară din Legea evaziunii fiscale pentru raţiuni de ordin formal, anume lipsa de predictibilitate şi previzibilitate a dispoziţiei legale de ordin penal care, pur şi simplu, nu permitea a stabili care tipuri de impozite intră în sfera sa de aplicare. Astfel, urma ca legiuitorul să aducă clarificările necesare, enumerând categoriile de impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă care intră sub incidenţa faptei de infracţiune.

În 2017, conformând-se acestei solicitări, Ministerul de Finanţe propunea o listă de impozite şi contribuţii ce intră în sfera de aplicare a proiectului reglementării propuse, dar, totodată, introducea o incriminare „nou-nouţă” care nu avea nicio legătură cu vechea reglementare declarată neconstituţională. Proiectul de ordonanţă de urgenţă a şi fost, de altfel, la acel moment abandonat, tocmai pentru că ridica probleme majore, dar acum este reluat şi pus în dezbatere publică pe site-ul ministerului.

Într-un stat de drept şi democratic, o simplă dispută fiscală cu privire la măsura în care ar fi sau nu cazul să se reţină sau încaseze impozitele nu poate să reprezinte infracţiune la începutul secolului XXI; neplata datoriilor fiscale, ca efect al aplicării eronate a legii fiscale nu poate să reprezinte infracţiune, cu atât mai mult cât este notoriu că în România textele sunt de multe ori atât de neclare încât nici măcar organele fiscale nu pot să dea un răspuns corespunzător contribuabililor atunci când li se adresează întrebări în procedura de îndrumare şi asistenţă. Introducerea unui asemenea text legislativ va putea aduce din nou în actualitate invocarea legislaţiei penale ca mijloc de şicanare şi intimidare a contribuabililor în cadrul controalelor fiscale, aşa cum nu de mult se întâmpla când aproape toate disputele fiscale erau susceptibile să ducă la sesizări penale, în realitate fiind de-a dreptul infim numărul acestora finalizate până la urmă cu condamnări, după ani şi ani în care cauzele au rămas în nelucrare.

Este absolut necesar, însă, să facem deosebirea între cele două fapte prevăzute de acest articol din proiectul de lege şi, anume, între nevărsarea la buget a sumelor reţinute la sursă ca impozite şi contribuţii, respectiv nereţinerea la sursă sau neîncasarea unor impozite.

Prima dintre ele – nevărsarea la buget a sumelor reţinute la sursă – ar putea fi la limită considerată din perspectivă conceptuală a avea în esenţă menirea unui substitut al infracţiunii de delapidare (sancţionată penal). În schimb, cea de-a doua – nereţinerea la sursă sau neîncasarea sumelor datorate ca impozite – nu este şi nu ar trebui să fie niciodată mai mult decât o simplă dispută fiscală. Aceasta întrucât ea poate avea nenumărate cauze. Cea mai importantă şi periculoasă dintre acestea poate fi legată de faptul că plătitorul venitului ar putea avea o interpretare asupra unei anumite operaţiuni înregistrate în contabilitatea sa, care la final se dovedeşte a fi una contrară celei împărtăşite de organul fiscal. Acest lucru exclude practic sub orice formă incidenţa evaziunii fiscale, fiind o problemă care trebuie rezolvată la instanţele de contencios administrativ fiscal.

În concluzie, aspectele legate de sancţionarea penală a nevărsării sumelor reţinute la sursă trebuie discutate, inclusiv cu mediul de afaceri, pentru ca factorii de decizie politică să aibă siguranţă că implementează o măsură legislativă care are şi adeziunea celor care activează acolo unde urmează a se aplica, pentru a-i asigura gradul necesar de eficienţa şi adeziune socială. În schimb, se impune cu necesitate renunţarea la măsura legislativă de incriminare a nereţinerii la sursă, încheie Dan Dascălu.