Pentru locuitorii din San Juan, un oraş din Venezuela, aceste situaţii sunt însă la ordinea zilei, într-o ţară în care inflaţia se preconizează că ar putea ajunge anul acesta la 1.000.000%.

Cetăţenii din oraşul venezuelean cu 160.000 de locuitori, situat la circa 150 de km de capitala statului, Caracas, trăiesc în condiţii din ce în ce mai grele. Bancomatele nu au mai fost suplimentate, astfel încât sunt nevoiţi să aştepte la cozi imense pentru a ridica banii direct de la bancă. Şi asta în condiţiile în care pot ridica maxim 100.000 de bolivari, jumătate din suma necesară pentru a cumpăra, de exemplu, un singur ou. Moneda îşi pierde valoarea la o rată alarmantă, încât 100.000 de bolivari, bani cu care cândva puteai să cumperi cinci kilograme de orez, astăzi nu sunt suficienţi nici pentru o singură ţigară.

Mâncarea, medicamentele şi produsele sanitare sunt distribuite în cantităţi tot mai mici, iar transportul public a ajuns aproape inexistent. Criza economică a avut un impact atât de mare încât sistemul de transport public a fost sistat aproape în totalitate, guvernele şi consiliile locale oferind călătorii gratuite în camioane nesigure şi inconfortabile, numite "caniene" de către utilizatori, asta după ce majoritatea furnizorilor de servicii de autobuz au refuzat să mai opereze. Puţinele autobuze care au rămas funcţionale vin odată la câteva ore, astfel încât sunt umplute până la refuz, iar pasagerii sunt nevoiţi să circule aproape sufocaţi până la destinaţie.

De asemenea, apa şi electricitatea au ajuns un lux: "Au fost momente în care nu am avut electricitate timp de 24 de ore", povesteşte un locuitor. Unii colectează apă de ploaie sau se duc de două-trei ori pe săptămână să îşi umple bidoanele de la rezervorul public, alţii merg să se spele la rude, iar elevii folosesc internetul vecinilor pentru a-şi pregăti proiectele. . Cu toate acestea, protestele din San Juan sunt la fel de rare ca produsele alimentare, medicamentele şi produsele sanitare. Mulţi cetăţeni par să se fi resemnat cu situaţia.

Venezuela încearcă să facă faţă inflaţiei cronice despre care Fondul Monetar Internaţional a prevăzut că se va ridica la 1.000.000% anul acesta. De asemenea, se bănuieşte că PIB-ul Venezuelei va scădea în 2018 cu 18%, ceea ce înseamnă un al patrulea an consecutiv de scădere cu două cifre.

Guvernul socialist a naţionalizat în ultimii ani diverse sectoare industriale, cum ar fi cimentul şi oţelul, a expropriat sute de întreprinderi, inclusiv lanţurile de supermarketuri, şi a adus în ultimul timp armata pentru a controla pieţele stradale, în scopul de a se proteja împotriva creşterii preţurilor.

De asemenea, a stabilit preţuri pe diverse bunuri şi a impus un monopol asupra schimburilor valutare. Planul de redresare economică al lui Maduro include creşterea producţiei de petrol la "şase milioane de barili pe zi până în 2025 sau înainte". Producţia de petrol s-a prăbuşit de la un nivel de 3,2 milioane de barili pe zi în 2008 la un minim de 1,5 milioane, anul acesta.

Industria funcţionează la doar 30% din potenţial, cel mai bine reflectată de sectorul agricol care furnizează doar un sfert din consumul naţional, comparative cu câţiva ani în urmă, când îl acoperea în proporţie de 75%. Şi toate aceastea într-o ţară care a fost cândva unul dintre primii zece producători de petrol din lume.

Totuşi, după toate acestea, preşedintele Venezuelei, Maduro, a admis într-un final că politica economică socialistă pe care a adoptat-o nu funcţionează.  

Washingtonul a impus sancţiuni financiare împotriva lui Maduro şi a oficialilor guvernamentali de top, precum şi a companiei petroliere de stat PDVSA. Vânzările de ţiţei din Venezuela reprezintă aproximativ 96% din veniturile ţării.