Mai întâi, definirea problemei:

După primele cinci luni din anul 2023, deficitul bugetar (pe definiţie cash) era de 2,32 la sută din PIB, adică cu circa 0,8 la sută din PIB mai mare decât în primele cinci luni din 2022. În aceste condiţii, dacă nu se iau urgent o serie de măsuri, deficitul bugetar la sfârşitul anului 2023 riscă să depăşească 6 la sută din PIB, adică ar constitui un regres faţă de nivelul de deficit de   5,7 la sută din PIB înregistrat în 2022. Este uşor de imaginat consternarea pe care ar stârni-o la Bruxelles şi pe pieţele financiare o asemenea contraperformanţă: o ţară care s-a angajat să reducă în acest an deficitul bugetar la 4,4 la sută din PIB şi care nu este în stare să-şi reducă, nici măcar marginal, deficitul faţă de anul precedent ar fi – probabil – o premieră la nivelul UE.

În continuare, constrângerea (matematică):

Pentru a evita ruşinea de a nu avea deloc consolidare fiscală în acest an, România ar trebui să implementeze de la 1 septembrie un pachet fiscal echivalent cu cel puţin 2 procente din PIB. De ce 2 procente din PIB? Pentru că, aplicându-se numai în ultimele 4 luni (adică o treime din acest an) acest pachet ar genera o reducere a deficitului bugetar de circa 0,67% din PIB, probabil suficient pentru a veni – marginal – sub nivelul deficitului de 5,7 la sută din PIB de anul trecut. Important de menţionat este şi că acest pachet de 2 procente din PIB, dacă s-ar prelungi în tot anul 2024 (şi nu ar mai fi afectat de alte „cadouri” electorale) ar permite reducerea deficitului bugetar spre 4 procente din PIB în anul viitor, fără alte măsuri suplimentare, greu de luat într-un an electoral.

Şi acum, soluţia:

Soluţia o reprezintă, pe termen scurt, revenirea la adevărata cotă unică, clamată de toţi dar respectată de prea puţini; din cauza numeroaselor scutiri şi exceptări de la plata taxelor şi impozitelor, România are astăzi un sistem fiscal regresiv, în care cei care câştigă mai mult plătesc la buget mai puţin. Eliminarea acestor scutiri şi exceptări ar putea să aducă peste 2 procente din PIB, adică ceea ce este necesar pentru rezolvarea problemei fiscale prezentate în enunţ.

Dacă lucrurile sunt atât de simple – şi cunoscute de toată lumea – de ce nu le vedem transpuse în practică (cel puţin la data scrierii acestui articol)? Răspunsul constă în trei cuvinte: lăcomie, ideologie, teamă. Lăcomia mediului de afaceri care beneficiază de scutiri şi exceptări; ideologia unei mari părţi a analiştilor şi economiştilor; teama de consecinţele reformei din partea clasei politice. Să le analizăm pe rând.

1.Lăcomia mediului de afaceri beneficiar

Fie că vorbim de deţinătorii de microîntreprinderi, de PFA-uri, de firme în domeniul imobiliar, de informaticieni care nu plătesc impozitul pe venit, de constructori sau agricultori care nu plătesc contribuţii sociale (dar beneficiază de servicii medicale gratuite) etc., toţi aceştia găsesc nenumărate motive pentru a prelungi regimul preferenţial de care se bucură cu argumente de genul:

1.1.„Suntem o ramură/sector/tip de firmă la început de drum şi avem nevoie, în această etapă, de sprijinul statului”.

Or, adevărul este că microîntreprinderile beneficiază de un regim preferenţial din 2002, informaticienii din 2004, sectorul hoteluri şi restaurante din 2017, sectorul construcţii din 2019 şi numai agricultura şi industria alimentară din 2022. Nici o facilitate dată pentru infant industries nu este presupusă să dureze la infinit şi ea trebuie retrasă la un moment dat.

1.2.„Prin aplicarea de cote de impozitare reduse, are loc o recunoaştere a importanţei pentru economie şi societate a muncii pe care o depunem noi, cei din ramura favorizată”.

Argumentul sună fals, întrucât importanţa pentru economie a fost deja recunoscută, prin nivelul peste medie al salarizării (în IT, construcţii) şi prin profitabilitatea peste medie a firmelor respective – dar mai multe despre aceasta, în partea finală a articolului.

1.3.“Dacă ne veţi anula facilităţile fiscale, vom muta firma noastră peste hotare”.

Acest argument este cel mai strigător la cer, în condiţiile în care impozitarea din toate statele UE – cu excepţia Bulgariei – este mult mai mare decât în România. Cu alte cuvinte, noi, firmele refuzam să plăti impozitul pe salarii de 10 la sută (cel mai scăzut din Europa), dar nu avem nici o problemă de a plăti impozite de 25, 30, 40 la sută în alte state din Europa.....

Adevărul este că aştept cu nerăbdare (dar fără mari speranţe) ziua în care un informatician va admite public că este ruşinos ca la salariile existente în ramură să nu plătească impozit pe venit, sau un constructor care să recunoască public că este jenant să beneficieze de servicii medicale în condiţiile în care nu cotizează de loc la ele, sau un deţinător de 9 microîntreprinderi (3 ale sale,      3 ale soţiei, 3 ale fiului) că beneficiază de o grămadă de scutiri, având o profitabilitate cu mult peste 6% (break even point-ul pentru impozitul pe profit versus impozitul pe cifra de afaceri).

2.Ideologia unei mari părţi a analiştilor şi economiştilor

Din păcate, mulţi analişti şi economişti preferă să trateze problema echilibrului bugetar de o manieră ideologică, iar procedând astfel pierd din vedere urgenţa şi dimensiunea problemei concrete care trebuie rezolvată.

Auzim tot mai des argumente de genul:

2.1.„La stadiul său de dezvoltare, România are nevoie de un stat minimal. Când vom fi dezvoltaţi, ne vom permite un stat – şi un buget – mai mari”.

Acest argument poate că era valabil la începutul anilor’2000, când România avea un PIB (la paritatea puterii de cumpărare) de 32% din media UE, nicidecum în 2023, când am ajuns cu PIB (la PPC) de 72% din media UE. Analiştii de care vorbim par să uite, în mod deliberat, că România este un stat membru al UE, adică a unei zone cu o puternică implicare a statului în zona de redistribuire. Favorizând o redistribuire redusă, în stilul american, analiştii respectivi îşi închipuie că România va deveni un fel de SUA; în realitate cu redistribuire redusă, România va deveni un fel de Guatemala, Honduras sau El Salvador. Aplicaţi teoria statului minimal pe un public anglo-saxon şi veţi obţine SUA; aplicaţi teoria statului minimal pe un public latin şi veţi obţine Honduras-ul. Dar poate că asta e ceea ce se doreşte: cei privilegiaţi să trăiască în cartiere bine păzite, cu poliţie, şcoli şi spitale private, fără vreo consideraţie pentru restul populaţiei....

2.2.„Orice corecţie fiscală înseamnă o creştere de taxe”.

Culmea ipocriziei este că cei care apărau introducerea cotei unice de impozitare în 2004-2005 sunt cei care acum apără dispariţia ei de facto, într-un sistem de impozitare regresiv. Să o spunem clar: eliminarea privilegiilor fiscale nu constituie o creştere a fiscalităţii, ci o revenire la normalitatea economică.

2.3.„Putem obţine corecţia fiscală necesară numai prin reducerea cheltuielilor bugetare”.

Cei care afirmă aşa ceva au probleme cu matematica. Oricât ar fi de binevenită reforma pensiilor speciale, acesta nu are o magnitudine mai mare de 0,85 procente din PIB. Şi, mai ales, nu se poate desfăşura într-un timp scurt, fără o perioadă de tranziţie de câţiva ani. Astfel încât câştigurile bugetare din reforma pensiilor speciale pot fi estimate la maximum 0,15 – 0,20 procente pe an, în timp ce România are nevoie de 2 procente din PIB acum.

La fel stau lucrurile cu supra-angajările din domeniul administraţiei publice, mai ales în provincie. Dar, având în vedere că totalul salariilor bugetarilor reprezintă circa 8,5 la sută din PIB, cu cât ar putea să contribuie anual o reformă a sectorului bugetar? Poate cu 0,2-0,25 la sută din PIB.

Toate acestea trebuie puse în contextul în care apărarea, clima, investiţiile în infrastructură vor necesita, în anii următori, cheltuieli mult mai mari decât în prezent. Astfel, o reducere a deficitului bugetar pe partea de cheltuieli este mai mult decât iluzorie.

Cu venituri fiscale de numai 27 la sută din PIB (faţă de 30 la sută din PIB în cazul Bulgariei, respectiv 35-36 la sută din PIB în cazul Cehiei, Poloniei şi Ungariei), România nu poate oferi cheltuieli publice mai mici de 36-37 procente din PIB, iar în viitor nivelul acestor cheltuieli va creşte inevitabil, de unde şi necesitatea de a creşte (masiv) veniturile bugetare.

3.Teama politicienilor privind consecinţele reformei fiscale

Acestă teamă este întrucâtva legitimă, dar ne vom strădui să o demontăm cu argumente economice. Adevărul este că politicienii plătesc acum rodul multor ani de politici populiste, în care au dat cu ambele mâini (şi nu au luat cu nici una), învăţând publicul votant cu mantra mizerabilă „vom vota cu cei care ne-au dat ceva”, demnă de o ţară subdezvoltată.

Argumentele politicienilor ar fi următoarele:

3.1.”Dacă eliminăm exceptările de taxe, o multitudine de firme (şi în special, IMM-uri) vor intra în faliment, generând şomaj de masă”.

Datele de mai jos (pentru care sunt recunoscător colegului meu, Florian Neagu) infirmă teama de mai sus. Pentru fiecare din ramurile analizate (agricultură şi industria alimentară, construcţii, IT, servicii , comerţ) pentru totalitatea firmelor în anul 2021, datele arată că:

- marja operaţională (definită ca profit împărţit la cifra de afaceri) este consistentă, variind între 5,2 la sută în cazul comerţului şi 14,7 la sută în cazul IT;

- IMM-urile au, de regulă, marje operaţionale mai mari decât corporaţiile din aceeaşi ramură;

- în cadrul IMM-urilor, cea mai mare marjă operaţională o au IMM-urile micro, adică tocmai acelea presupuse a fi cele mai vulnerabile.

Ca atare, teama că o înăsprire a fiscalităţii va lovi cu precădere în jucătorii mici din economie nu se justifică.

3.2.“Dacă eliminăm exceptările de taxe, vom duce economia în recesiune”.

La momentul de faţă, economia României creşte cu 2,4 la sută pe an, adică uşor sub potenţial. Dar este normal să fie aşa, din moment ce avem un excedent de cerere în raport cu oferta internă de bunuri şi servicii. Acest excedent de cerere generează inflaţie şi deficite externe. Pentru eliminarea lui ar fi necesară, la modul ideal, creşterea ofertei interne, dar aceasta se face încet în timp – şi de aceea absorbţia fondurilor europene este imperios necesară. Până una-alta, reechilibrarea economiei necesită măsuri monetare şi fiscale restrictive, oricât de „ne-politic” ar suna aceasta. În definitiv, o economie, la fel ca un automobil, se conduce atât cu frâna, cât şi cu acceleraţia şi nu – cum şi-ar dori unele capete înfierbântate – apăsând permanent doar pe acceleraţie.

În orice caz suntem departe de o recesiune (creştere negativă a PIB) şi chiar de o recesiune tehnică (creştere negativă timp de două trimestre la rând).

3.3.„Dacă eliminăm exceptările de taxe, vor câştiga alegerile viitoare partidele extremiste”.

Noi putem să contra-argumentăm că, dacă se iau acum măsurile necesare, vom avea atât câştiguri economice (deficit sub cel de anul trecut în anul acesta, şi deficit de circa 4 la sută din PIB în 2024 fără alte măsuri suplimentare), cât şi câştiguri politice (mai este suficient timp până la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din toamna lui 2024), astfel încât efectul negativ al măsurilor să se disipeze,

Din contră, dacă nu se iau acum măsurile respective, creşte riscul necesităţii de a le lua în anul 2024, cu consecinţele electorale de rigoare. Iar neluarea vreunei măsuri nici în 2023, nici în 2024 va face din România următorul candidat la o asistenţă din partea FMI şi la o eventuală suspendare a fondurilor din partea Comisiei Europene.

À bon entendeur, salut!