Prima impresie contează întot-deauna, însă la Napoli ea poate varia diametral, în funcţie de calea de acces în oraş sau mai degrabă de locul unde te lasă maşina. Turiştii poposiţi cu avionul ajung de cele mai multe ori la autobuzul urban care face traseul de circa 6 kilometri până la celălalt capăt de linie, în piaţa Garibaldi. "Mamma mia", Piazza Garibaldi! Gară internaţională, autogară, capăt de linie pentru multe autobuze şi troleibuze urbane, nod rutier pentru două dintre cele mai mari bulevarde şi punct de întâlnire pentru majoritatea imigranţilor de culoare care pătrund în Europa dinspre Africa.

Napoletanii au ales să dea numele unuia dintre părinţii Italiei moderne unui loc care, prin comparaţie, face intersecţiile bucureştene să pară uliţele unui cătun elveţian. Peste 130 de mii de oameni traversează această piaţă în fiecare zi, dacă îi numărăm doar pe cei care trec prin gara centrală, în tranzit spre port sau partea de vest a oraşului, sute de maşini gonesc haotic în fiecare minut să prindă verde la semafoarele care nu oferă răgaz pietonilor decât de câteva secunde, pâlcuri de imigranţi africani care stau şi aşteaptă, toate garnisite cu mormane de gunoaie care fac uitate curăţenia lună pe trotuarele de granit pe care o lasă dimineaţa lucrătorii de la salubritate.

Piaţa Garibaldi este în acelaşi timp şi locul cel mai convenabil pentru turiştii care trag de un buget de până în trei cifre: o mare parte din hotelurile de trei stele se găsesc aici, unele afiliate la reţele internaţionale, cu camere la preţuri de 40-60 de euro pe noapte, în funcţie de durata şederii, iar staţiile de metrou şi de autobuz sunt la cel mult cinci minute depărtare. Centrul turistic şi portul se află la doar câteva minute cu autobuzul şi la maxim o jumătate de oră de mers pe jos.

La pas, plimbarea de 30 de minute pe bulevardul Umberto I dă în piaţa municipală unde se află Castelul Nuovo, o minunăţie arhitecturală medievală construită chiar lângă portul unde trag vapoarele de croazieră pline cu pensionari ruşi. Tot acolo se află Galeria Umberto, un pasaj acoperit cu sticlă, în formă de cruce, de o simetrie şi o minuţiozitate nefireşti prin comparaţie cu clădirile din jur. Construită în secolul XIX în cadrul unui soi de campanii de resalubrizare a oraşului, a fost transformată acum în galerie comercială, probabil cel mai stilat mini-mall din lume, cu statui impunătoare care veghează de la înălţi-mea de câteva zeci de metri, pereţi împodobiţi cu arcade şi basoreliefuri şi pavaje decorate cu mozaicuri.

Pasajul face legătura dintre curtea castelului Nuovo şi cea mai importantă arteră turistică, via Toledo, o hibridizare nu foarte originală unde se găsesc magazinele principalelor branduri internaţionale de modă, alături de mici patiserii, baruri, puburi italienizate şi pizzerii. Nimic extrem de original pe "shopping-street"-ul napolitan pentru turişti. Ce se întinde la vest de via Toledo însă este altă poveste. Numărate pe hartă, sunt câteva zeci, dispuse perpendicular: străzi şi străduţe nu mai late de 2 metri, pavate cu granit, care cotesc uneori spre zone cu magazine de cartier specializate fie pe brânzeturi, fie pe paste sau vin, alteori spre o terasă extrem de cochetă cu două-trei mese cu feţe în carouri, care lasă loc de trecere doar pentru un om, alteori în curtea unei jupânese care tocmai a terminat de spălat nişte rufe la lighean. Tabloul acesta continuă uşor spre dealul de vest, unde se află Castelul Sant Elmo, un fort de apărare construit în urmă cu peste 700 de ani pentru a apăra oraşul de invadatorii de pe mare şi la nevoie, să-l bombardeze, aşa cum a fost în cazul unei insurecţii din secolul XVI.

Cinci euro la o terasă elegantă de lângă castel îţi asigură o bere de 0,33 litri şi cea mai frumoasă privelişte de la care te poţi aştepta într-un oraş. La apus, nu e nimic care să-i semene! Sute de acoperişuri roşiatice se aştern în faţă, scăldate paşnic în soare, în stânga sunt clădirile aşezate pe terasele de pe coasta dealului, în dreapta portul şi, la distanţa sigură, câţiva zgârie-nori, iar în depărtare maiestuosul Vezuviu! Toată lumea care locuieşte sau care iubeşte Napoli aşteaptă ca gigantul să erupă cât mai curând.

După ce a izbucnit de peste 20 de ori în trei secole, Vezuviu a intrat într-o stare de hibernare care durează de peste 70 de ani, iar specialiştii susţin că explozia va fi cu atât mai puternică cu cât întârzie mai mult. De la balconul la care priveşti întinderea nu poţi decât să te gândeşti ce păcat ar fi ca un asemenea loc să se risipească sub cenuşa care a produs atâtea tragedii de-a lungul a peste două milenii.