Muzica, dragostea şi banii (ştiu, sună ca titlul unei melodii nu prea reuşite) sunt cele trei ingrediente ale acestei poveşti semnate de Stephen Frears. Bazat pe o poveste adevărată, filmul urmăreşte o femeie bogată care încearcă, în mod obsesiv, să ajungă cântăreaţă de operă. Convinsă că vocea din capul ei sună ”angelic“, Florence Foster Jenkins se îmbarcă într-o călătorie care o va aduce în cele din urmă în atenţia publicului - doar că nu în felul în care îşi imagina.

Chiar dacă Meryl Streep iese ca de obicei în evidenţă, actorul pe care ar trebui să vă concentraţi atenţia e Simon Helberg; reacţiile personajului său sunt cele care aduc culoare filmului.

Meryl Streep (de trei ori câştigătoare a premiului Oscar) interpretează personajul principal, o femeie care a condus industria artistică din New York în prima jumătate a secolului XX, având şi impresia că este o cântăreaţă foarte talentată. Era doar o impresie, pentru că realitatea era cu totul alta. Dar banii pot face minuni, aşa că în 1944 ea şi-a cumpărat practic un concert pe scena de la Carnegie Hall; interpretarea sa a fost atât de proastă încât a devenit legendară. Streep este extrem de amuzantă, mai ales atunci când încearcă să interpreteze; ea redă un personaj care se agaţă de realitate, dar o părăseşte atunci când are o părere ireală despre abilităţile sale.

Hugh Grant îl interpretează pe partenerul său, Bayfield, care plăteşte criticii şi se asigură că spectacolele sale au o audienţă semnificativă. El este extrem de grijuliu, stând lângă Florence în fiecare seară până ce ea adoarme. Asta înainte de a fugi la amanta lui, bineînţeles.

Dar povestea nu ar fi atât de captivantă, după cum scriam mai sus, fără interpretarea lui Simon Helberg (îl cunoaşteţi, probabil, din serialul Big Bang Theory). El îl interpretează pe pianistul lui Florence, Cosme McMoon, care e interesat mai mult de bani decât de spectacolele efective. Reacţia lui atunci când o întâlneşte pe Florence Foster Jenkins este de nepreţuit; el îşi dă seama imediat că nu există remediu pentru lipsa de talent a femeii, dar preferă să îşi vadă de treabă.

Am putea găsi un corespondent al poveştii în zilele noastre: gândiţi‑vă, spre exemplu, la cineva care încarcă un videoclip pe YouTube fiind convins de talentul său. Şi chiar lipsa desăvârşită a acelui talent este cea care transformă clipul într-unul viral. Cam despre asta e vorba şi în Florence Foster Jenkins.

Trebuie însă precizat încă un lucru, chiar dacă nu are neapărat legătură cu filmul: Florence Foster Jenkins, în ciuda lipsei de talent, a devenit extrem de apreciată de-a lungul timpului. Ea a iubit muzica, şi-a urmărit visul şi nu a renunţat niciodată. Ea nu s-a ascuns niciodată - iar filmul surprinde perfect acest lucru.

Regizorul Stephen Frears nu încearcă să dezvolte prea mult latura emoţională a poveştii, preferând să dea o notă generală de umor; alături de Danny Cohen, cel care semnează producţia, Frears reuşeşte să producă un film care aduce zâmbetul pe buze.

NOTA: 8/10