Lansat în peste 3.700 de cinematografe din Statele Unite, King Arthur: Legend of the Sword a generat venituri de doar 14,7 milioane de dolari - mult sub cele mai pesimiste aşteptări. Estimările celor din presa de specialitate arătau 23-25 de milioane în primul weekend, dar nici acele cifre nu erau prea bune, luând în calcul câţi bani s-au cheltuit pe film. Mai mult, pelicula a primit un rating B+ de la CinemaScore, iar pe site-ul de specialitate Rotten Tomatoes se ”bucură“ de un scor de 27%. Adică mai puţin de o treime din review-uri sunt favorabile.

Ca orice prim film al unei francize, King Arthur: Legend of the Sword vorbeşte despre originile personajelor. Astfel, povestea începe atunci când Regele Uther Pendragon (Eric Bana) şi soţia sa sunt ucişi de un frate mai tânăr al regelui, Vortigern, interpretat de Jude Law. Pentru a putea duce complotul la capăt, acesta îşi oferise anterior sufletul forţelor întunecate, conduse de vrăjitorul Mordred. Copilul regelui Uther este pus într-o coş de lemn şi lăsat să plutească până ce ajunge să fie salvat de câteva prostituate şi crescut, apoi, în zona Londinium. Şi tot aşa mai departe.

Lucrând pe baza scenariului simplist pe care l-a scris alături de Joby Harold şi Lionel Wigram, Guy Ritchie preferă să se concentreze pe elementele de suprafaţă şi nu pe cele mai profunde, care sunt necesare pentru a crea o legătură emoţională între personaje şi spectatori. Regizorul ne oferă din plin scene de acţiune, lupte cu săbiile şi tot felul de alte dueluri explozive. Totuşi, cred că spectatorii au mai multe şanse să înveţe stilul de luptă al fiecărui personaj decât să afle ceva legat de istoricul său. Iar asta e o mare problemă, mai ales în cazul unui film de origini.

Aş vrea să pot scrie mai multe lucruri bune despre structura filmului, dar trebuie să mai menţionez o problemă: producătorii au încercat să includă cât mai multe elemente ale poveştii, iar asta a dus, inevitabil, la grăbirea acţiunii. Spre exemplu, veţi vedea scene de luptă care încep, aproape stupid, cu o replică de genul ”Let’s play“; nu ştiu câte dueluri începeau cu invitaţii de genul ăsta, dar nu cred totuşi că erau foarte multe. Nu e genul de film în care personajele să aibă discuţii, pentru că pur şi simplu nu e timp pentru aşa ceva. Nici tehnica folosită nu a ajutat prea mult în sensul ăsta: Ritchie a folosit cadre scurte, de 2-3 secunde, care dau într-adevăr o doză mai mare de energie, dar elimină complet creşterea graduală a tensiunii.

În ceea ce priveşte distribuţia, Charlie Hunnam face o treabă decentă în rolul principal. Problema sa este că personajul trece prea repede de la modul eroului pe care toată lumea îl iubeşte la cel al liderului arogant şi fără scrupule. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Jude Law, care schimbă ”personalităţile“ puţin cam des, cel puţin pentru gustul meu.

Per total, King Arthur: Legend of the Sword e un film bunicel, dar deloc memorabil. Oarecum surprinzător, venind de la omul care ne-a adus Lock, Stock and Two Smoking Barrels şi Snatch. Aştept, pe viitor, ceva mult mai bun de la Guy Ritchie.