Subiectul paragrafelor de mai jos este, in schimb, o sincronizare fericita din cinematografe: vinerea trecuta, nu mai putin de trei filme de epoca au debutat in Romania. Nici ca ar putea fi mai diferite. Audrey Tautou si Marion Cotillard isi dau intalnire pe marele ecran, dar in filme foarte diferite, chiar daca ambele biografice. Daca Tautou joaca rolul principal in “Coco avant Chanel” (simplificat la noi, intrucatva incorect, “Coco Chanel”), Marion Cotillard ii sustine pe Johnny Depp si Christian Bale (mai degraba pe primul) in “Public Enemies”/”Inamicii publici”, o incursiune in aventuroasa si violenta viata a unuia dintre cei mai celebri banditi americani, John Dillinger. Cea de-a treia premiera este mult-asteptatul “Chéri” al lui Stephen Frears, cu Michelle Pfeiffer in rolul unei curtezane trecute de prima tinerete care se indragosteste de un pusti cu vreo trei decenii mai tanar decat ea.

Daca Michelle Pfeiffer si Audrey Tautou au parte de roluri principale in filmele lor, Cotillard trebuie sa le dea intaietate lui Christian Bale si Johnny Depp in “Inamicii publici”, acest “Heat” de epoca al lui Michael Mann. Multele scene de actiune vor fi pe placul amatorilor de adrenalina, dar adevaratul Dillinger se pierde cumva printre atatea focuri de arma, urmariri, asasinate si banci jefuite. Chiar daca nu-ti dai seama a cui e vina (oare imaginea, care face ca aventura lui Dillinger sa arate ca un montaj video de la nunta?), tot n-ai cum sa nu-ti scoti palaria in fata scenografiei excelente a lui Mann, care a recreat la milimetru toate exterioarele din anii ‘30, cand banditul cucerea cu acelasi aplomb banci si frumusetile vremii. Interesanta este atentia pe care cei trei regizori o dau instrumentarului celor trei protagonisti.

Daca Michael Mann isi inclina camera copios peste pustile automate ale tupeistului sau Dillinger (si asupra zambetelor lui din coltul gurii, absolut infailibile - intrebati-o pe Marion Cotillard), acelasi lucru il face si Anne Fontaine cu voluntara Coco Chanel, ale carei batalioane de ace, degetare, foarfeci si masini de cusut trec nestingherite prin cadru, chiar daca filmul nu prezinta, spre dezamagirea unora, decat anii pre-celebritate ai revolutionarei lumii modei. O atentie deosebita o capata si motto-urile lui Coco Chanel, care prin gura simpaticei Tautou face harcea-parcea moda inceputului de secol XX, cu excesele ei de pene, panglici, flori si celebrele corsete handicapante si pune bazele simplitatii pline de bun-gust. Chiar daca Fontaine nu transforma biografia lui Coco Chanel

intr-un fel de “Diavolul se imbraca de la Prada” de epoca, regizoarea era cu totul si cu totul obligata sa-si arate actrita sfasiind toalete clasice pentru a da nastere tinutelor ei smulse parca din viitor.

Desi Audrey Tautou a facut tot ce-i posibil s-o arate pe Chanel la mijloc intre fragilitatea de orfana si duritatea de femeie constienta ca trebuie sa se descurce singura in lume, actrita este totusi unul dintre minusurile acestei drame sensibile si in acelasi timp surprinzator de amuzante (Benoit Poelvoorde este desavarsit in rolul protectorului plin de viata al tinerei Coco), care priveste cu un ochi indulgent atat moravurile epocii, cat si contextul social ce permitea unui tinere aparent fara posibilitati sa-si creeze un adevarat imperiu. Din nefericire, primul critic al acestui film ce a trecut de milionul de bilete vandute in Franta este nimeni altul decat reprezentantul cel mai de seama al casei Chanel, Karl Lagerfeld, care a facut-o si el harcea-parcea pe Tautou (cea mai dureroasa a fost probabil o comparatie cu Marion Cotillard si mega-succesul “La mome”) in cateva interviuri acordate televiziunilor franceze. Cu toate criticile, “Coco avant Chanel” nu pierde deloc startul in comparatie cu celelalte doua filme ale saptamanii, ba chiar are mari sanse sa sfarseasca primul intr-un top al preferintelor spectatorilor.Cat despre “Chéri” al lui Stephen Frears, si acesta analizeaza (dar cu imens umor) instrumentarul de mijloace al protagonistei sale, Lea, o curtezana trecuta de prima tinerete, interpretata desavarsit de Michelle Pfeiffer.

Chiar daca nu prea poti pricepe cum spirituala Lea, cea cu limba atat de ascutita, rezista intr-o relatie de sase ani cu mult prea rasfatatul Chéri (Rupert Friend, iubitul Keirei Knightley), Stephen Frears reuseste sa-ti distruga aceasta nedumerire prin poate cele mai piscatoare replici pe care le vei auzi anul acesta la cinema. Un film usor, ca un pahar de sampanie bine racita si savurata alaturi de cel mai vioi partener de conversatie pe care ti l-a scos in cale destinul, “Chéri” este ritmat inteligent de excelenta coloana sonora compusa de Alexandre Desplat (asteptati-va la o nominalizare la Oscar in 2010) si devine un adevarat tort de ironii, ceea ce nu face decat sa arate ca cea mai puternica arma (si aliata) a unei curtezane nu este frumusetea, ci creierul. Obligatoriu de vazut pentru Michelle Pfeiffer, care pune mana pe roluri cat se poate de potrivite celui de-al cincilea deceniu al sau de viata (de la vrajitoarea cea rea si obsedata sa nu imbatraneasca din “Stardust”/”Pulbere de stele” la mama uneltitoare din “Hairspray”), dar si pentru Kathy Bates, magistrala in rolul fostei rivale mai putin cizelate a Leei. N