Viu, autentic, furios - asa ar putea fi descris cel mai nou film al brazilianului Fernando Meirelles, titularul unei nominalizari la Oscar, in 2003, pentru a sa capodopera Orasul zeilor "Cidade de Deus".

De data acesta, el revine cu un thriller inspirat dintr-un policier al francezului John le Carré. Inevitabil, prima referinta care ne vine in minte in timp ce urmarim "Gradina secretelor" este marele succes anterior al regizorului brazilian, "Cidade de Deus". In 2003, Meirelles putea fi considerat un cvasi-debutant: avea numai doua filme facute pana atunci ("O menino maluquinho" (1996) si "Domesticas o filme" (1999)), si acestea in colaborare cu alti regizori. O data cu "Cidade de Deus" avea sa devina insa unul dintre cei mai apreciati regizori ai momentului.

Si iata ca Meirelles a asteptat doi ani pentru a face "Gradina secretelor", o pelicula mai comerciala decat cea anterioara, dar mai subtila, care se imprima cu mai putina violenta pe retina, si cu care ar putea sa reuseasca ce n-a reusit cu "Cidade de Deus": sa obtina un Oscar atat pentru el, cat si pentru cei doi interpreti principali, Ralph Fiennes si Rachel Weisz.

Primul lucru care te copleseste la "The Constant Gardener" (Gradina secretelor) nu este atat distributia, cat miracolul vizual, imaginile, forta lor libera, datorata pe de o parte exotismului Africii, pe de alta parte felului in care regizorul a decis sa filmeze povestea imaginata de le Carré.

Aflata in continua miscare, camera - magistral dirijata de directorul de imagine Cesar Charolne - incadreaza planuri largi (multimi de oameni) pentru a trece imediat la planuri foarte stranse (un picior pe o pedala, un cos de fructe carat de un barbat, copilul purtat in spatele unei femei care merge in multime), tremurat si oarecum nesigur. Din acest motiv, am putea spune ca "Gradina secretelor" este filmul 100% schizoid-eficient: reuseste sa ne induca, in numai cateva secunde, toate starile traite de personaje: romantism in flashback-urile despre relatia Tessei cu Justin, apoi, imediat, frustrarea, durerea, furia, suferinta celui din urma, hotararea cu care acesta decide sa afle adevarul despre sfarsitul tragic al Tessei.

Ralph Fiennes depaseste toate asteptarile in rolul lui Justin Quayle, un diplomat britanic aflat in Kenia de Nord, preocupat mai degraba sa-si ingrijeasca gradina (de unde si titlul filmului) decat sa incerce sa rezolve gravele problemele politice ale Keniei.

Sotia lui, Tessa (Rachel Wiesz, indiscutabil cel mai bun rol al ei de pana acum), o activista pentru drepturile omului, este ucisa violent, dupa ce afla despre existenta unei intelegeri secrete dintre politicienii britanici, condusi de Sir Bernard Pellegrin (Bill Nighy) si o mare companie producatoare de farmaceutice, care si-a propus nici mai mult nici mai putin decat sa-i foloseasca pe africanii bolnavi de SIDA drept cobai pentru testarea unor medicamente aflate in faza de experimentari. Prins intre durerea pierderii sotiei si misterul care-i invaluie moartea (zvonurile spun ca aceasta ar fi avut o relatie cu colaboratorul ei cel mai apropiat, un doctor de culoare despre care ulterior se afla ca ar fi homosexual), Justin decide sa afle adevarul pe cont propriu si incepe o calatorie care il poarta pe trei continente.

"Gradina secretelor" este o poveste liniara, lipsita de arborescente, intrerupta de flashback-uri gen "Vorbeste, memorie!", flashback-uri prin care o cunoastem pe Tessa si care ne induc o stare de asteptare, de suspiciune, de nesiguranta o buna parte din durata filmului. Chiar daca apoi tonul se schimba, intrand pe taramul filmului politist (unde se observa ca "vioara lui Ingres" a lui Justin ar fi putut foarte bine sa fie spionajul), este evident faptul ca "Gradina secretelor" este un film cu mesaj: Africa are o multime de probleme si Occidentul trebuie sa ajute la rezolvarea lor. Ca sa dea exemplu, regizorul si echipa de filmare au fondat la Nairobi un centru de ajutorare a bolnavilor de SIDA. Unul dintre marile atuuri ale filmului este relatia dintre cei doi actori si dintre personajele lor. Calmul atat de englezesc al lui Justin/Fiennes, neastamparul nu atat de englezesc al lui Rachel Weisz (si ea tot englezoaica, s-a lansat in filmul suta la suta american al lui Stephen Sommers, "The Mummy") si atractia care se exercita intre aceste doua opuse umplu in mod constant ecranul. Un film neaparat de vazut.