Ioana Bugarin are acel je ne sais quoi care o va scoate mereu în faţa plutonului. Atât pentru medalie, cât şi pentru execuţie. Sunt convinsă că Ioana, foarte inteligentă fiind, talentată şi serioasă în munca sa, în continuă introspecţie şi descoperire de sine, şi-a asumat deplin acest har şi va face din el un dar, nu o povară. Rise and shine, Ioana! Ai toate atuurile de partea ta.

De Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Mi s-a părut un exerciţiu extraordinar să aleg pentru cele mai recente două materiale să intervievez două actriţe din generaţii atât de diferite.

Victoria Cociaş (67) săptămâna trecută şi Ioana Bugarin (27) pentru această ediţie. O diferenţă de 40 de ani între cele două. Când am încheiat discuţia cu doamna Cociaş, i-am spus la ce urmează să lucrez şi mi-a spus cu faţa luminată: „Îmi amintesc cum pe Ioana a descoperit-o soţul meu, Radu Gabrea, în Timişoara, în 2012-2013, când am filmat «Lindenfeld, o poveste de dragoste». Avea doar 16 ani. Un copil foarte bun”. Nimic nu e întâmplător. Există un fir fin care leagă lucrurile în timp, ţesându-le într-un fel pe care nu îl desluşim neapărat imediat.

Pentru că nu prea mă uit la filmele româneşti produse în zilele noastre, pe Ioana am cunoscut-o pe scena Teatrului Odeon, mai întâi în Persona, după Ingmar Bergman, apoi în „Am avut o livadă”, însă mi-a rămas întipărtă pe retină după ce am văzut-o în Julieta fără Romeo, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu. Aici joacă rolul unei adolescente de 18-19 ani, care se pregăteşte pentru etapa de studenţie a vieţii, aflată într-un conflict şi o tensiune continuă cu părinţii, în special cu mama sa (Elvira Deatcu în spectacol), care nu împărtăşeşte alegerea făcută de fiică, aceasta nefiind aliniată cu aşteptările ei. Situaţii des întâlnite în viaţa de zi cu zi, motiv pentru care recomand şi chiar insist să mergeţi să vedeţi acest spectacol la Odeon. În cuplu. Mamă şi fiică 16Ă. Înainte de spectacol, faceţi împreună o plimbare la pas pe cosmopolita Cale a Victoriei, vă opriţi puţin alături, la Casa Capşa şi serviţi o Foret Noire (cunoscuta prăjitură cu nume franţu­zesc, inventată în Germania). O să înţelegeţi de ce fac recomandarea asta după ce veţi vedea spectacolul. Evident că am rezonat cu spectacolul, eu însămi fiind mamă de adolescentă care se pregăteşte pentru facultate, încercând tot timpul să mă păstrez neutră în raport cu alegerile ei, încurajând-o să-şi urmeze propria chemare. Tema abordată de cei doi autori ai textului, Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi, este de o mare actualitate, acordată înadins cu ritmul celebrei piese shakespeariene. Un spectacol cu focus pe jocul actoricesc, în care cele trei actriţe protagoniste, Ioana Bugarin, Elvira Deatcu şi Ruxandra Maniu, se completează perfect şi emană o energie fantastică din amalgamul de replici, în intima sală Studio a Odeonului. Nu, nu îl veţi vedea pe Romeo pe scenă. El este conceptul umbrelă al unei prezenţe absentă, care se interpune între aşteptările mamei şi dorinţele fiicei, precum şi al unei absenţe prezente, care descumpăneşte aşteptările fetei îndrăgostite, dornică de susţinere în alegerile pe care le face.

BIO: Ioana Bugarin este o actriţă româncă de film şi teatru. A jucat în mai multe lungmetraje şi scurtmetraje româneşti în ultimii ani, acum doi ani opţinând o dublă nominalizare la premiile Gopo pentru rolurile din filmele „Mia îşi ratează răzbunarea” şi „Otto Barbarul” şi premiul pentru interpretare Alex Leo. Şerban în cadrul Festivalului TIFF România din 2021. A participat cu filmul „Miracol” la Festivalul Internaţional de la Veneţia, obţinând şi pentru acest rol o nominalizare la premiile Gopo, şi a putut fi văzută pe micile ecrane în producţia HBO România „Ruxx”. Anul trecut a jucat în filmul „Boss”, regia Bogdan Mirică, şi într-un episod al celebrului serial german „Tatort: Murot und das Paradies” în regia lui Floria Gallenberger. În toamna anului trecut, a filmat pentru un film spaniol, „Hamburgo”, în regia lui Lino Escalera, unde este coprotagonistă alături de actorul Jaime Lorente. Este angajată a teatrului Odeon din 2019, unde joacă în mai multe spectacole. În 2016, a absolvit un curs intensiv la prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art (RADA) din Londra şi între 2016 şi 2019 a studiat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti (UNATC).

Până să o văd în următorul spectacol, am văzut-o în filmul „Mia îşi ratează răzbunarea”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu. Un film în stilul cinematografiei franceze, pe alocuri ca un eseu regizoral, având ca temă abuzul şi violenţa în cuplu, dezbătută, analizată şi penalizată de o gaşcă de tinere femei. Nu am achiesat cu toate argumentele, relaţiile deschise nefiind pe gustul meu. Imediat după, am văzut-o în Sara/Mara, la Apollo111, tot în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, alături de tineri actori din generaţia ei. O comedie despre vloggeri, cu insighturi din culisele influencer marketingului. Am rămas după spectacol să ne cunoaştem şi să povestim puţin. La masă cu noi era şi fiica mea, care m-a însoţit la spectacol. Au schimbat câteva dialoguri pe tema cititului. M-au fascinat discursul ei coerent, frazarea limpede, ideile frumos articulate şi dicţia impecabilă cu care Ioana vorbea, sorbind cu sete apa din sticla cu care a ieşit de la garderobă. Era deja ora 22 şi lumina de pe terasă s-a stins; urma un party în clubul de lângă sala de teatru din Apollo111. Ioana era destul de agitată după spectacol (monologul final în rolul Sarei îi aparţine şi e unul solicitant, rostit pe maxim de furie, nerv şi decibeli) şi pendula ca o panteră în perimetrul prea strâmt, între solicitările venite de la cunoscuţi şi necunoscuţi care o aşteptau, încercând să împace amabilă pe toată lumea. Alură longilină şi mâini de pianistă, cu ochi mari strălucitori care scăpărau în întuneric atunci când subiectul o pasiona, o minte brici, care te poate şi tăia în cazul în care o calci pe personaj. Rezervată în a-şi da cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte sau nu le-a aprofundat, refuză politicos să se angajeze în arta păreristicii, atât de des frecventată de oameni în zilele noastre. Ioana Bugarin are acel je ne sais quoi care o va scoate mereu în faţa plutonului. Atât pentru medalie, cât şi pentru execuţie. Dar sunt convinsă că Ioana, foarte inteligentă fiind, talentată şi serioasă în munca sa, în continuă introspecţie şi descoperire de sine, şi-a asumat deplin acest har şi va face din el un dar, nu o povară. Rise and shine, Ioana! Ai toate atuurile de partea ta.

În ce spectacole joci în acest moment? Şi ce proiecte ai în lucru? Urmează vacanţa de vară la teatru. Ce planuri ai până la redeschiderea stagiunilor?

Am mai multe spectacole la teatrul Odeon, unde sunt şi angajată. Joc în „Julieta fără Romeo” în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, „O casă deschisă”, regia Teodora Petre, „Am avut o livadă” în regia lui Eugen Jebeleanu, „Persona”, regia Radu Nica. În independent, joc în spectacolul „Sara / Mara”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu la Teatrul Apollo111. Plus apar cu un personaj mic şi simpatic în spectacolul „Apollo Party bun bun titlu final” în regia Teodorei Savu, pe un text de Vera Ion, tot la Apollo.

Deocamdată nu am altceva confirmat, aştept să văd în ce feluri o să mă surprindă viaţa mai departe. Sunt în plin proces de învăţare a limbii spaniole. Cel mai probabil, în toamna acestui an, va avea premiera în Spania filmul „Hamburgo”, în regia lui Lino Escalera, unde sunt coprotagonistă alături de actorul Jaime Lorente şi doresc să mă pot exprima fluent în această limbă.

În rest, citesc, mă plimb, scriu, văd filme şi spectacole. Nu-mi ajung orele din zi pentru câte lucruri vreau şi am de făcut, chiar dacă e cel mai tihnit an din viaţa mea profesională de până acum.

Te-am văzut în trei spectacole la Teatrul Odeon, unde eşti actriţă. „Persona”, „Am avut o livadă” şi „Julieta fără Romeo”. În ultimul dintre ele, joci o Julietă adolescentă, care urmează să plece în viaţa ei, odată cu plecarea la facultate, aflată într-o relaţie tensionată cu părinţii care nu o susţin în alegerea făcută. Ai rolul principal şi mi-ai rămas întipărită pe retină. Respectuoasă, Răzvrătită, Rebelă. Cât din Ioana este în această Julieta?

În orice personaj - oricare ar fi fost convenţia de joc - simt că m-am adus şi pe mine. Mereu pornesc contrucţia oricărui rol de la identitatea mea, că altă materie primă din păcate nu am. Apoi iau diverse caracteristici şi în procesul de pregătire le augmentez sau diminuez - în funcţie de unde trebuie să ajung în partitura propusă.

Pentru Julieta m-am conectat cu adolescenta rebelă din mine şi cu senzaţiile acelei perioade, că nimeni nu te înţelege de fapt şi te simţi adesea singur pe lume. Toate astea, suprapuse peste o relaţie de dependenţă emoţională firească faţă de mama ei. Mi-a plăcut să experimentez într-un timp scenic, la fiecare spectacol, cum Julieta învaţă să se diferenţieze.

Apoi, în procesul de repetiţie, simt că m-am conectat foarte tare cu o latură ludică şi impulsivă. Mi s-a părut că e un bun mij­loc de a arăta scenic o adolescentă. Cred că e o perioadă cu salturi emoţionale mari şi rapide. Totodată, Elvira Deatcu şi Ruxandra Maniu emană atât de multă autenticitate, că doar ascultându-le cu adevărat şi răspunzând just la ce propun ele am simţit că nu am cum să cad în fals.

Părinţii tăi sunt oameni foarte educaţi. Tatăl primar şi mama ta psihoterapeut. Cum te-au susţinut părinţii în alegerile făcute şi care consideri că este cea mai importantă lecţie a celor „7 ani de-acasă”?

Foarte mult. Au fost aliaţii mei de încredere în orice am vrut să explorez. Nu aş fi putut niciodată să studiez în Londra la RADA fără susţinerea lor emoţională şi financiară. Simt că au crezut mereu în mine şi m-au încurajat chiar şi atunci când eu nu mai ştiam ce vreau. De la ei am învăţat, cu siguranţă, să tratez mereu munca cu dedicare şi rigurozitate. Să las, orice s-ar întâmpla, loc de bună ziua şi să îi respect pe oamenii din jurul meu.

A fost o mare sursă de inspiraţie pentru mine să îi observ cum îşi schimbă parcursul profesional la maturitate. Mama s-a întors la prima ei iubire, psihoterapia, după ani de zile în domeniul resurselor umane. Tata s-a decis să nu mai stea să critice lucrurile de pe margine şi să se implice activ la îmbunătăţirea şi dezvolta­rea comunităţii în care trăieşte. Să lupte împotriva corupţiei. Am văzut cât de greu i-a fost uneori şi l-am admirat pentru rezilienţă şi dedicare. Am toată încrederea în el ca primar. Le sunt foarte recunoscătoare că ne-au încurajat mereu şi pe mine şi pe sora mea să ne găsim autonomia. Dar ştiind că avem întotdeauna un cămin, nişte braţe deschise şi pline de iubire la care ne putem întoarce oricând.

Ne-am întâlnit după spectacolul „Sara/Mara“, de la

Apollo111. Povesteşte-mi puţin cum se vede de la tine, la 27 de ani şi jumătate, teatrul public, de repertoriu vs. teatrul independent, trecând prin finanţarea producţiilor, a actorilor, a echipelor tehnice, la alegerea textelor, regizorii care montează.

Din perspectiva mea şi câte înţeleg, cea mai mare problemă a ambelor sisteme se reduce tot la bani şi felul în care funcţionează finanţările. Teatrele de stat, fiind subvenţionate, au privilegiul de a putea avea continuitate în muncă şi, măcar teoretic, puţin mai multă disponibilitate pentru explorarea unor forme şi direcţii noi.

Doar că, în ciuda banilor mai puţini, sectorul independent, din câte văd eu, are în continuare o deschidere mai mare către voci emergente şi experimente teatrale. Doar că în ambele locuri e mereu presiunea locurilor vândute, încasărilor, onorariilor, disponibilităţii etc.

Îmi povesteai de modelul vestic al teatrelor vs cel din România. Acolo, durata de viaţă a unei producţii este de câteva luni vs câţiva ani la noi. Ce model crezi că e benefic pentru rolul teatrului în societate?

În vest se lucrează mai mult, în afară de câteva excepţii în teatre de proiecte. Se alocă o perioadă de 4-6 săptămâni pentru repetiţii şi apoi urmează o serie de câteva zeci de spectacole, zilnic. Şi asta a fost. Nu am experimentat niciodată un astfel de sistem de lucru, aşadar nu ştiu ce se întâmplă cu actul performativ în momentul în care joci acelaşi rol, acelaşi spectacol, seară de seară timp de câteva săptămâni. La noi e sărbătoare dacă la premieră există o serie de măcar trei spectacole consecutive. Procesul de aprofundare se poate întinde uneori pe parcursul mai multor luni, când de obicei discutăm despre două - trei reprezentaţii pe lună. În sistemul acesta repertorial, trebuie să fii un om care îşi gestionează timpul şi calendarul bine. Mă fascinează acest tip de sistem diferit, însă îmi e aproape imposibil să mi-l imaginez implementat la noi; asta ar însemna o rescriere completă a felului de lucru actual şi organizării trupelor.

Avem teatru, cinema şi seriale TV. Aplauzele publicului la final sau came­ra live? Care e topul preferinţelor tale şi cu ce vine fiecare mediu către tine?

Mi-e imposibil să aleg între cele două. Chiar dacă fundaţia este aceeaşi, mijloacele folosite în fiecare mediu sunt diferite. Nu poţi fără o proiecţie vocală bună şi dicţie să te urci pe o scenă. În film există lavaliere - şi provocarea constă mai mult în cum faci să fii autentic, să răspunzi emoţional just într-un mediu hiperartificial cum este cel de la filmări. Cum te păstrezi viu şi proaspăt pe măsură ce faci duble. La teatru, repeţi şi apoi, odată ce a început spectacolul, oricât de bine sau prost merge, trebuie să îl duci până la capăt, să spui povestea cât de bine poţi până la final. Nu poţi să te opreşti şi să o iei de la capăt. Emoţia adrenalizantă pe care o experimentezi înainte să păşeşti pe scenă, nu prea pot să o compar cu nimic. N-aş putea vreodată să-mi imaginez că renunţ la oricare dintre ele.

Ce fel de piese de teatru preferi? Textele clasice ale dramaturgilor consacraţi şi foarte jucaţi sau dramaturgia de azi, texte scrise despre subiecte care ard aici şi acum?

Dacă e un text bine scris, fie el unul clasic (şi rar devin canonice operele mediocre) este o plăcere. A ajuns să fie important pentru mine să mă regăsesc într-un fel în ce joc, fie la nivel tematic, acti­vist, intelectual. Îmi plac textele care mă stimulează, care te conduc în explorarea interpretativă. Cred că sunt într-o pasă, într-adevăr, în care consum mai multă dramaturgie contemporană.

Din discuţiile pe care le-am avut, din felul în care îţi joci personajele, pari a fi un om riguros, care tratează cu seriozitate fiecare aspect. O perfecţionistă, care vrea sa obţină cea mai bună variantă a sa de fiecare dată. Nu crezi că e copleşitor?

Nu am alt sine la care aş putea să apelez dacă acesta nu mai îmi place. Uneori poate fi dificil şi simt adesea că se putea mai bine, dar este un gând care îmi dă şi o extraordinară combustie în muncă. Nevoia de a face lucrurile cât de bine pot eu în fiecare moment. O fac din respect faţă de mine şi de munca mea - altfel nu ştiu. Cred totuşi că mi-ar plăcea să dau mai încet un pic vocea critică din capul meu, acest capitol intern este work in progress.

Cum se împacă tânăra Ioana cu programul acesta al actorului de teatru care în weekend trebuie să muncească? Nu ţi se pare că eşti pe contrasens cu prietenii? Sau şi ei sunt tot artişti şi s-a rezolvat problema, vă vedeţi luni, când teatrele, muzeele şi saloanele de înfrumuseţare sunt închise?

Mă consider atât de privilegiată că pot să trăiesc din meseria pe care am ales-o din pasiune încât mi se pare ridicol să mă plâng. Uneori poate fi frustrant acest program invers faţă de restul lumii, dar pentru că deja trăiesc aşa de ceva ani, am ajuns să normalizez asta. Când oamenii au timp liber, noi muncim. Şi viceversa. Poate fi foarte simpatic să ai străzile pentru tine într-o zi de luni, când oamenii sunt la birou. Plus că da, mare parte din persoanele mele apropiate sunt tot din domeniul creativ.

Mergi să-ţi vezi colegii în spectacole? Care e ultimul spectacol de teatru la care ai fost?

Adesea, da. Sunt o consumatoare de cultură avidă şi încerc să ajung la cât mai multe. Unul dintre ultimele la care am fost este „Caracatiţa”, în regia Catincăi Drăgănescu. Mi-a plăcut felul caleidoscopic în care tratează o temă atât de spinoasă şi m-am bucurat să descopăr trupa pe care a format-o acolo. Am văzut ultima premieră a Naţionalului, „Hedda Gabler”, în regia lui Ostermeier. Şi am revăzut „Cassandra”, la Teatrul Apollo111 şi m-am reîndrăgostit de cele două actriţe, de text şi regia Letei.

Ai avut sau ai un mentor cu care te sfătuieşti, povesteşti, argumentezi-contraargumentezi?

Am o mică frustrare, nu am simţit până acum că am găsit o astfel de persoană. Cred că Joan Oliver, profesoara mea din Londra, a rămas un soi de stea polară în mintea mea. Apoi, de-a lungul anilor, am legat prietenii cu Ioana Abur şi Elvira Deatcu şi sunt nişte persoane către care am mers atunci când mă găseam într-un impas profesional. Chiar la ultimul film Ioana mi-a dat un sfat care m-a ajutat mult în construcţia arhitecturii emoţionale a personajului. Şi apoi oamenii din cercul meu apropiat, care nu încetează să mă uimească şi inspire.

Ai o actriţă sau actor care este inspiraţie pentru tine, model? Eu când te-am văzut prima oară te-am asociat cu Teodora Mareş. Îmi pare că aveţi trăsături asemănătoare.

Am un poster în bucătărie cu Delphine Seyrig - i-am văzut mare parte din filme şi i-am urmărit fascinată munca activistă. E cu siguranţă o persoană care m-a inspirat mult în ultimii ani. Gena Rowlands e iarăşi o actriţă care mi-a revoluţionat felul în care definesc performanţa în această meserie. Şi apoi actriţele şi actorii minunaţi alături de care am avut norocul să joc până acum. Din fiecare întâlnire, atunci când am fost deschisă, simt că am învăţat câte ceva.

Vorbeşti foarte des despre feminism şi drepturile femeilor. Eşti implicată în activismul social?

Încerc pe cât posibil să folosesc expunerea care vine la pachet cu această profesie pentru a vorbi despre cauze în care cred, da. Mi se pare o parte definitorie din identitatea mea - să rămân atentă la lumea din jurul meu şi problemele ei şi să încerc, atât cât pot, să pornesc anumite discuţii. Cred în continuare că, având în vedere statisticile de la noi din ţară, avem mare nevoie să discutăm despre rolul femeilor în societate, sistemul nostru educaţional adesea încă disfuncţional sau războaiele din jurul nostru.

Cum se vede la vârsta ta situaţia universului teatral românesc? Ce ţi-ai dori să se schimbe? Poate încă din facultate...

Mi-ar plăcea să fie mai multă solidaritate în interiorul breslei noastre şi să tratăm cu mai mare responsabilitate discuţiile despre reprezentare. Ar fi bine să existe mai multe oportunităţi pentru voci emergente şi experimente teatrale şi să se diminueze puţin această presiune de a supravieţui în funcţie de cât de multe bilete vinde un spectacol sau nu. Mediul universitar, pe cealaltă parte, cred că ar trebui să încurajeze mai mult tinerii artişti să îşi găsească propriile voci, nu doar să fie nişte buni executanţi şi atât.  

JULIETA FĂRĂ ROMEO

de Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi

Regia Bogdan Theodor Olteanu

Distribuţie:

Julieta – Ioana Bugarin

Marta – Elvira Deatcu

Sonia – Ruxandra Maniu

foto: Larisa Baltă

AM AVUT O LIVADĂ

de Yann Verburgh după Livada de vişini de A. P. Cehov

Regia Eugen Jebeleanu

Scenografia Velica Panduru

Muzica Remi Billardon

Distribuţie:

Matei – Niko Becker

Daniela – Elvira Deatcu

Cati – Alina Berzunţeanu

Radu – Vlad Bîrzanu

Bruno – Ionel Mihăilescu

Paul – Gabriel Pintilei

Liubov Andreevna – Elvira Deatcu

Lopahin – Ruxandra Maniu

Gaev –  Alexandru Papadopol

Trofimov – Nicoleta Lefter

Charlotta – Simona Popescu

Ania – Ioana Bugarin

Varia – Eduard Trifa

Firs – Diana Gheorghian

PERSONA

de Ingmar Bergman, regia Radu Nica

Distribuţie:

Elisabet Vogler – Crina Mureşan

Alma – Anda Saltelechi

Doamna doctor – Ioana Bugarin

Domnul Vogler – Alexandru Papadopol

SARA/MARA

De Bogdan Theodor Olteanu şi Adrian Nicolae

Regia: Bogdan Theodor Olteanu

Distribuţie

Ioana Bugarin/Mădălina Stoica

Ştefania Cîrcu/Mădălina Stoica

Alexandru Ion/Adrian Nicolae

Vlad Ionuţ Popescu/Carol Ionescu

Ramona Niculae/Daria Pentelie