Parfumul mării, farmecul discret al orăşelelor, ospitalitatea localnicilor sunt doar câteva din lucrurile care-i rămân în minte turistului ce străbate regiunea. Aflată pe coasta Mării Adriatice, Puglia se întinde până puţin mai sus de Foggia la nord şi până unde se termină tocul cizmei la sud, la câţiva zeci de kilometri depărtare de Lecce. Cel mai mare şi mai cunoscut oraş al regiunii este însă Bari, unde de altfel am şi aterizat într-o sâmbătă noaptea, nu cu mult înainte de miezul nopţii, după ce avionul s-a lăsat aşteptat circa 40 de minute.

Internetul nu ridica în slăvi oraşul Bari, care numără undeva în jur de 300.000 de locuitori. Şi cum "preaputernicul" internet dă tonul şi ajută în planificarea celor mai multe călătorii, am decis ca nici măcar să nu înnoptăm în Bari (oraş pe care l-am descoperit ulterior şi care este o combinaţie între cartierele tradiţionale ale Romei şi oraşele-port din Sardinia). Am optat pentru un mic oraş port situat la 50 de kilometri mai la nord. Trenul ne-a lăsat undeva la miezul nopţii în gara micuţului, dar cuceritorului Bisceglie.

Cum la ieşirea din gară părea că taxiurile stau bine ascunse, am întrebat cum putem găsi sau comanda unul care să ne ducă la hotelul de pe malul mării pe care îl alesesem pentru scurta şedere. De la gară am fost trimişi în misiunea "să găsim un taxi" înspre centrul oraşului, aflat la cinci minute pe mers pe jos. Ca şi prima dată, şi acum taxiurile s-au lăsat aşteptate. Din vorbă în vorbă şi din întrebare în întrebare am aflat că alesesem "un oraş mult prea mic pentru a găsi taxiuri la tot pasul. Există doar două taxiuri în tot oraşul şi pe ele le găseşti doar dacă ai noroc".

Am decis însă să nu renunţ, ştiind că hotelul se găseşte la câteva zeci de minute de mers pe jos de centru, ceasul bate miezul nopţii şi nu peste mult timp numărul celor care vor putea să ofere indicaţii va tinde spre zero. Eram cu atât mai încurajată cu cât la întrebarea cum ajungem la hotel primeam mereu acelaşi răspuns: "Pe jos? Ohhh, dar e mult de mers pe jos... prea mult". "Prea mult", am aflat mai apoi, însemna adesea chiar şi 30-40 de minute.

Norocul ne-a surâs însă când o plimbare pe malul mării până la hotel părea singura soluţie. "Mergem în direcţia hotelului şi, dacă vreţi, vă putem lăsa noi", ne spune un grup căruia cu nici cinci minute înainte îi cerusem indicaţii. Am acceptat rapid că o plimbare cu maşina sună mult mai tentant decât o plimbare lungă prin întuneric şi într-un oraş necunoscut. Aveam să înţelegem ulterior că drumul nu era nici foarte complicat, nici foarte lung, dar maşina a fost binevenită.

Discuţiile cu grupul celor patru italieni - două cupluri cu vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani, potrivit estimărilor proprii - s-au desfăşurat în timpul scurtei călătorii cu maşina atât în engleză, cât şi în italiană. Prima întrebare, aşa cum era de aşteptat, a fost ce facem în Bisceglie. Apoi de unde venim. Şi mare le-a fost surpriza când au aflat că suntem români şi nu britanici. "Vorbiţi bine engleza. La noi, doar profesorii vorbesc cursiv engleza. Dar din câte ştim noi, românii învaţă repede şi pot vorbi fluent mai multe limbi, nu?", spune una dintre italience într-o engleză cursivă pe care ne explică însă că a învăţat-o când a mers cu jobul patru ani în SUA. Doi dintre însoţitorii noştri nu vorbeau şi nici nu înţelegeau deloc engleza.

Păreau însă dornici să ştie cât mai multe informaţii despre noi, România şi planurile noastre de călătorie. Le-am răspuns pe rând la întrebări şi le-am expus planul de călătorie pe care l-au aprobat rapid. Între timp am ajuns la hotel, unde ne-am luat rămas bun. Ce început bun de călătorie!

Zilele următoare s-au scurs fără incidente majore, asta dacă nu luăm în considerare ploaia care a părut că ia cu asalt sudul Italiei timp de două zile. Şi totuşi nici măcar ploaia nu a avut forţa să umbrească farmecul pe care micile oraşe din regiune îl au. De la nord spre sud ele stau aliniate astfel: Trani, Bisceglie, Molfetta şi Giovinazzo. Ceva mai la sud, pictate în alb, se întind Ostuni, Alberobello şi Locorotondo.