Revenirea in forta a anilor saizeci? Eu il consider vinovat pe Mark Ronson. Producatorul newyorkez a deschis stavilarul, asa ca nu mai ai cum sa tii pe loc valul care doreste sa reinvie anii saizeci.

Totul a pornit de la LP-ul din 2007 „Version”, pentru care acesta a cooptat o serie de staruri (printre care Amy Winehouse si Lily Allen) care sa cante preluari pop in stilul sau retro. De aici s-a declansat o tendinta de revenire la tehnica de productie de tip „Wall of Sound” si aranjamente in stilul lui Phil Spector.

De fapt, daca ai vrea sa fii cinic, ai putea sa spui ca Phil Spector plus tehnici de productie hip hop egal Mark Ronson. Oricum, mondenul din Manhattan a reusit sa aiba mare succes comercial, incurajand fetele de pe ambele maluri ale Atlanticului care tin sa fie in pas cu ultimele tendinte sa se imbrace precum manechinul simbol al anilor saizeci, Twiggy.

Mai mult, in timp ce Amy Winehouse se indreapta cu pasi din ce in ce mai repezi spre propria-i distrugere, casele de discuri se dau peste cap sa o gaseasca pe „urmatoarea Amy”.

Sound-ul distinctiv al lui Winehouse este si el plin de soul-ul anilor saizeci, drept pentru care nu ar trebui sa surprinda pe nimeni faptul ca unul dintre artistii promovati drept unii dintre cei mai tari din 2008 se intampla sa fie o cantareata ce exploateaza filonul de aur al pop-ului plin de soul din anii saizeci.

„Duffy” este ultima dintr-o lunga serie de cantareti proveniti din Tara Galilor, dupa Tom Jones, Shirley Bassey, Charlotte Church etc. Desi unii spun ca trebuie sa fie ceva in apa din zona, fenomenul isi are mai degraba originea in puternica lor traditie corala.

Vocea lui Duffy este chiar uimitoare. Duffy poate fi comparata, cel mai evident, cu Dusty Springfield. De altfel, pare chiar sa-i fure acesteia aspectul caracteristic, cu gene rimelate din belsug, coafura blonda imensa si repertoriul de „soul cu ochi albastri” (termen care desemneaza muzica soul cantata de albi, n.tr.).

„Soul cu ochi albastri” este exact categoria in care se incadreaza LP-ul lui Duffy, asteptat cu nerabdare pe piata. Majoritatea pieselor de pe albumul intitulat „Rockferry” suna destul de familiar, gratie referirilor muzicale abile la trupe clasice cum ar fi The Supremes.

Piesele variaza de la un Northern Soul cu ritmul bine marcat cu piciorul si pana la balade molatice. Compozitiile sunt impresionante, ceea ce nu e deloc surprinzator, caci Duffy are in spatele sau unele dintre cele mai mari nume din industrie.

Punctul de cotitura in cariera lui Duffy a venit in momentul in care echipa de la Rough Trade Records, o casa de inregistrari foarte la moda, s-a angajat s-o impresarieze.

Inainte de asta fusese, fapt destul de jenant, o concurenta in versiunea galeza a Pop Idol. Iesise pe locul al doilea. Gratie noilor sai impresari, Duffy a fost pusa in legatura cu fostul chitarist al trupei Suede - Bernard Butler - si prezentata altor compozitori ilustri, cum ar fi castigatorul Premiului Ivor Novello - Eg White. E corect sa spunem atunci ca prezentarea ei ca „Dusty a anului 2008” nu e intamplatoare.

S-ar putea spune chiar ca e o personalitate fabricata – aspectul si sound-ul ei fiind foarte departe de single-ul pe care l-a lansat discret dupa momentul de glorie din cadrul Pop Idol. Mai mult, dupa fenomenul Winehouse, chestia asta cu „coafura blonda in forma de stup” e deja fortata.

In ciuda tuturor sforilor trase din culise, debutul lui Duffy este extraordinar. „Serious”, cu sound-ul sau soul de secol douazeci pe ritmuri de hip hop, e exact genul de piesa care ar fi putut iesi din studioul lui Ronson, iar piesa de titlu, „Rockferry”, va va face sa va stoarceti creierul in urmatoarele trei saptamani incercand sa va dati seama ce piesa din anii saizeci imita.

Productia este luxurianta si uimitoare, dar asa ceva era de asteptat, caci din trupa de acompaniament a cantaretei face parte Bernard Butler, dar si vechiul sau colaborator, David McAlmont. Si stii ca ai de-a face cu un castigator atunci cand e acompaniat de o voce incredibila ca McAlmont.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu