Casa Warp Records era candva sinonima cu muzica „dificila”. Insemna o electronica cu piuituri si chitaituri si artisti ca Aphex Twin si Autechre deveniti promotori ai unei miscari cunoscute drept “braindance” sau “Intelligent Dance Music”.

Imi aduc aminte clar ca am cumparat niste discuri de la Warp si le-am ascultat vreme de saptamani de zile, inainte ca un prieten sa-mi spuna ca nu le ascultam la viteza care trebuia. O greseala penibila, insa Warp devenise renumita pentru muzica sa ce suna “interesant” atat la 33, cat si la 45 de rotatii.

Deloc surprinzator, electronica a atras un public format din barbati (desigur) care se desfatau cu tot ceea ce era obscur si ezoteric – publicul concertelor Warp era renumit pentru a faptul ca era aproape in intregime compus din barbati imbracati in negru.

Totusi, desi a inceput ca o casa de discuri techno britanica, lansand propria-i versiune deformata a sound-ului din Detroit, Warp a devenit din ce in ce mai greu de definit. Candva puteai folosi termenul de “Warp” pentru a descrie un gen de muzica, acum insa nu mai e cazul. Incheierea unui contract de catre Warp cu trupa !!! (se pronunta “Chk chk chk”, va spun inainte sa ma intrebati), care aproape ca seamana cu o trupa obisnuita de chitaristi, cu doar cateva elemente de electronica aruncate asa ca sa fie, a fost destul de surprinzatoare.

Apoi, in momentul in care Warp a semnat contratul cu trupa indie Maxïmo Park, a devenit evident ca se produsese o oarecare schimbare de directie. De la o platforma pentru o electronica data peste cap, Warp a evoluat spre o platforma pentru orice, de la post-rock-ul Gravenhurst la hip-hop-ul mutant al Anti-Pop Consortium. Si totusi, odata cu ultimul LP al lui Jamie Lidell, s-ar putea sa fi facut ceva de neconceput, lansand un album pop curat.

Jamie Lidell a inceput sa atraga atentia asupra sa din 2005, odata cu albumul “Multiply”. Un album plin de soul luminos stil Motown, ce si-a castigat oarecare laude din partea presei pentru capacitatea de a captiva instantaneu si pentru melodiile care nu-ti mai ies din minte. Acest LP avea un minim de smecherii electronice, punand accentul pe cantece de moda veche si soul retro din anii saizeci.

Noul sau LP, intitulat „JIM”, este cam de acelasi tip, mai putin rafinamentele electronice care infrumusetau LP-ul „Multiply”. Acesta este un album care se inscrie in ceea ce se numeste „soul cu ochi albastri” (soul cantat de albi – n.trad.).

Intregul disc suna ca si cum ar fi putut fi lansat candva prin 1969, cu exceptia a una sau doua piese, ca „Figured Me Out”, care da ceasul cu cativa ani inainte si se inspira din aceeasi era a disco-ului cu sintetizator din care tot sterpelesc Chromeo de o gramada de vreme.

Una dintre primele comparatii care mi-a venit in minte in timp ce ascultam „JIM” nu a fost prea laudativa – in anumite momente iti poti inchipui ca-l asculti pe celalalt furnizor de soul cantat de albi, mai celebru si infinit mai agasant, Jamiroquai. „JIM” reprezinta, in esenta, acelasi stil de muzica, retro pop inofensiv, cuvinte pe care nu mi le-as fi inchipuit niciodata asociate cu un artist de la Warp Records.

Totusi, daca noul album dezamageste un pic, nu o face fara un motiv bun – Lidell nu e un bun artist de studio. El e un cantaret care se cere vazut live – asa cum pot depune marturie cei care au avut norocul sa-i urmareasca in 2006 spectacolul absolut captivant de la Bucuresti (multumita celor de la Rokolectiv). Live, Lidell se transforma intr-un om-orchestra, reusind sa creeze cu vocea o adevarata broderie a capella. Pe disc, vocea lui suna la fel ca a oricarui cantaret alb de soul. Numai live ii puteti aprecia talentul uluitor de vocalist dotat si cu o personalitate magnetica pe scena.

Lidell tocmai a anuntat un turneu epuizant cu 38 de concerte in Europa si Statele Unite. Cu o productie stil Mark Ronson si un sound pop numai bun de dat la radio, reprezinta materialul perfect pentru promovarea ca un soi de „Amy Winehouse masculin”. Deja i-au fost utilizate piese in reclame si emisiuni TV (piesa „Multiply” a aparut in serialul TV de mare succes „Anatomia lui Grey”), iar „JIM” pare ca va fi un succes comercial. Cu Lidell, s-ar putea ca Warp sa fi facut acea tranzitie improbabila de la muzica pentru impatimitii de electronica la furnizorii de pop pur care nu se rusineaza de asta.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu