La inceput, Beck era tare amuzant. In ’96, cam la vremea lansarii “Odelay”, aparea pe scena purtand niste costume nebunesti, includea numere hip-hop in spectacolele sale si adauga si un pic de break-dance ridicol pentru gust. Era un furnizor de muzica de petrecere postmoderna perfecta, combinand country si folk cu hip-hop si funk. De atunci, a devenit din ce in ce mai sumbru, producand o muzica din ce in ce mai introvertita. Ceea ce nu a fost mereu ceva rau, caci ne-a dat triumful intitulat “Sea Change” in 2002, unde Beck a facut o treaba excelenta cu propria sa versiune a albumului “Histoire de Melody Nelson” a lui Serge Gainsbourg, cu aranjamente inaltatoare de coarde si balade meditative.

Totusi, in general, Beck a mers din rau in mai rau. “Guero”, “Midnight Vultures” si “The Information”, celelalte albume ale sale de dupa “Odelay”, au reprezentat niste dezamagiri uriase. Mai mult, artistul nu prea s-a facut placut de catre presa si public din cauza sustinerii entuziaste pentru “religia” scientologica, al carui adept convins este, sa nu uitam.

Asa incat te surprinde in mod placut sa constati ca ultimul LP al lui Beck, intitulat “Modern Guilt”, s-a bucurat de o primire calduroasa din partea majoritatii presei. In adevaratul stil al lui Beck, in acest album artistul exploreaza un teritoriu muzical nou, caci rockul psihedelic si progresiv pare sa fie la ordinea zilei. Mare parte dintre piese suna ca si cum ar fi fost luate de pe originala compilatie de rock psihedelic de final de ani saizeci, “Nuggets”. Altele aduc aminte de grupul de rock progresist Camel, care este adesea dat exemplu (pe nedrept) de excese arogante prog-rock.

Spre finalul anilor nouazeci, Beck a primit sprijinul Dust Brothers pentru a-si adecva muzica difuzarii pe MTV. Productia hip-hop a acestora i-a adaugat albumului “Odelay” o noua dimensiune si i-a permis in mod clar lui Beck sa atraga un public cu totul nou. O smecherie similara s-a folosit si la “Modern Guilt”, producatorul superstar Danger Mouse fiind angajat ca sa dea forta compozitiilor lui Beck. Omul din spatele unor hituri din fruntea topurilor precum “Crazy” si unul dintre cei doi membri ai Gnarls Barkley, acesta impartaseste, evident, pasiunea lui Beck pentru rockul progresiv si psihedelic al anilor saizeci, iar cu el la carma ca producator, albumul capata un aer drogat de final de ani saizeci.

Totusi, acest album nu e tocmai o intoarcere la zilele fericite ale lui “Odelay”. Este in continuare Beck meditativ si apocaliptic - tineti minte, este un barbat care se apropie de cea de-a patruzecea sa aniversare. Din punct de vedere liric, subiectele sunt destul de sumbre, cum ar fi incalzirea globala si Armaghedonul nuclear (Exemplu: “If I could hold out for now/ With these icecaps melting down” - “Dac-as putea rezista acum/ Ca se topesc calotele astea glaciare”). Iar pe una dintre piesele care ies in evidenta de pe album, Beck abordeaza teoriile conspiratiei. Titlul piesei vine, de altfel, de la o teorie a conspiratiei care sugereaza ca darele lasate de avioane sunt, de fapt, chimicale imprastiate de guvern, care face experimente pe populatie in scopuri secrete. Suna ciudat? Pe bune ca da. Acesta este sound-ul hippy-ului Beck, drogatul din LA, care revine dupa o calatorie pe aripile drogurilor de zece ani de zile si ii e greu sa se impace cu realitatile paranoice ale vietii din secolul douazeci si unu. Una peste alta, atmosfera albumului nu e prea departe de cea creata de Radiohead: paranoica, meditativa si plina de experimente sonore.

Albumul a fost inregistrat in doar zece saptamani, ceea ce probabil se vede. Dureaza cam 35 de minute si majoritatea pieselor au cam trei minute, desi nu prea e de criticat acest lucru. Este clar cel mai bun LP al lui Beck de la “Sea Change” si reprezinta o reintrare in forma a unui artist de la care multa lume renuntase de mult sa mai astepte ceva.