Cate inregistrari lansate in ziua de azi ai putea cumpara atat pentru bunicul, cat si pentru un pusti indie de 15 ani? Nu prea multe. Trupele care aleg sa se adreseze tuturor generatiilor sfarsesc, in general, prin a produce un pop monoton, ultraconservator in stilul Travis/Stereophonics. Sunt genul de trupe pe care te simti obligat sa nu le poti suferi, pentru ca singurul principiu dupa care se ghideaza este curatarea muzicii lor de orice te-ar putea determina sa-ti displaca. Incercarea de a placea tuturor mereu este o reteta pentru un dezastru de proportii hindenburgiene.

Si totusi, acesta este exact domeniul in care un artist din Sheffield, Richard Hawley, exceleaza. Hawley reuseste sa faca o muzica pe care pustii "cool" in blugi imposibil de stramti sa o elogieze pe forumuri, si in acelasi timp una usor de ascultat, pe care bunicii vostri ar descrie-o, probabil, drept "muzica adevarata".

Majoritatea punctelor de referinta muzicala ale lui Hawley dateaza dinainte de Beatles, tragandu-se dintr-o traditie si mai veche a compozitiei muzicale. De fapt, lumea muzicala in care traieste Hawley este una a Marii Britanii din anii cincizeci, acea Mare Britanie "a pipei si a papucilor", atunci cand Sheffieldul sau natal era un oras de oameni muncitori cinstiti care trudeau din greu, o Mare Britanie infinit mai reconfortanta si mai sigura decat cea a insulei date peste cap din ziua de azi.

Vocea sa extraordinara, in parte Johnny Cash, in parte Elvis, suna de parca ar trebui sa apartina unui om care are de doua ori modesta varsta a lui Hawley, 40 de ani. Fara indoiala, una dintre cele mai mari calitati ale sale este strania capacitate de a crea o melodie ce suna de parca o stii de-o viata, dar nu-ti aduci aminte de unde. Toate piesele de pe ultimul sau album, recent lansatul "Lady’s Bridge", suna ca si cum ar fi preluari ale unor piese clasice. Totusi, daca Hawley n-ar fi oferit decat niste nostalgie muzicala frumos ambalata,  n-ar fi fost idolatrizat de fanii lui. Ceea ce il face atat de placut este sentimentul palpabil de melancolie din cantecele sale, ca si cum propriul lui brand de balade ar fi o cale directa de evadare din lumea moderna. Cantecele lui sunt pline de sentimente de pierdere si alean, de dor de o lume mai buna decat cea care ni s-a dat. Aceasta aplecare constanta inspre explorare sufleteasca este ceea ce confera clasicitate compozitiilor lui si il diferentiaza complet de alti artisti "retrogresivi" (ganditi-va, de exemplu, la Ocean Colour Scene, reactionarii muzicali obsedati de anii '60).

Ultimul sau LP (denumit dupa un pod din centrul Sheffieldului) ofera si el cateva priviri de pe margine asupra vietii in 2007. Splendidul single "The Streets Are Ours" este o reactie fata de un guvern laburist obsedat de impunerea de restrictii tinerilor care poarta hanorace si beau cidru pe bancile din parc (aproape 90% din populatia sub 18 ani a Marii Britanii). Videoclipul piesei, care prezinta o multime de adolescenti plictisiti si saraci, nu face decat sa intareasca aceasta impresie. Bine, cantecul suna ca o piesa clasica uitata ce ar putea ajunge sa se difuzeze la statia de radio a unui spital, dar de fapt pare o chemare la arme eliberatoare pentru o intreaga generatie.

Va sugerez sa cumparati un exemplar din "Lady's Bridge" imediat. E perfect pe post de cadou de zi de nastere, polivalent pentru acele ocazii jenante in care ati uitat complet sa cumparati un cadou. N-are importanta daca destinatarul are 18 sau 80 de ani, oricum va fi sigur incantat.

Merita mentionata trecerea in nefiinta a lui Tony Wilson, seful Factory Records si fondatorul legendarului club din Manchester, Hacienda, amuzant portretizat in filmul "24 Hour Party People". In ciuda straniei asemanari de nume, a faptului ca ne-am nascut si am crescut in aceeasi parte din nordul Angliei si am invatat amandoi la Oxbridge, nu prea am ce sa mai spun despre tragica trecere in nefiinta a lui Wilson fara sa alunec in sentimentalismul pe care il dispretuia atat de mult. Va sugerez sa va petreceti aceasta saptamana ascultand Joy Division, A Certain Ratio, ESG si The Happy Mondays in amintirea sa. Manchesterului are sa-i fie dor de el.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu