Bogdan Putinică, 45 de ani, este de la 1 noiembrie noul director general al Microsoft România, o numire neaşteptată, având în vedere că el se consideră mai mult antreprenor. Bogdan Putinică a fost printre primii milionari din IT-ul românesc, atunci când în 2006 a vândut pentru prima dată o parte din compania IP Devel, pe care a fondat-o la începutul anilor 2000,  grupului elveţian Adecco. Ulterior, Adecco împreună cu Bogdan Putinică au vândut toată compania grupului suedez de soluţii şi servicii software Enea Global Services.

Din 2012, a ocupat poziţii de top management în Enea, fiind şi senior vice president. El spune că a rămas în Enea pentru că suedezii i-au dat posibilitatea să facă intraprenoriat în cadrul companiei. Înainte să preia oficial poziţia de CEO al Microsoft, Bogdan Putinică a fost invitat la emisiunea Viaţa ta e un business de la Aleph Business, unde a vorbit despre cariera lui, dar şi despre cum a ajuns să fie recrutat de Microsoft.

Faptul că ai devenit milionar atât de repede a fost un activ sau o povară?

În mod clar a fost un activ. Mie îmi place să spun că toată lumea poate să facă business cu bani în bancă, cu finanţare disponibilă, fără să te duci la bancă să pui garanţii, să aştepţi linii de credite, să iei credite cu dobânzi care sunt mai mari decât rata profitului. A fost un plus, da, mai ales pentru acea perioadă.

Câţi bani ai pierdut din celelalte afaceri?

Cred că undeva în jur de un milion de euro au fost fonduri investite, care nu au dus la nimic, s-au irosit, au demonstrat că nu produc lumină.

Tu ai terminat ASE (Facultatea de Finanţe şi Bănci),  cum ai ajuns în IT?

În IT am ajuns datorită tatălui meu, care a venit acasă cu un calculator românesc. Vorbim de perioada 1989. Era un calculator cu o tehnologie destul de bună pentru vremea respectivă. Am avut acel calculator o săptămână la îndemână, fără niciun manual. După această săptămână în care am învăţat şi engleză, şi programare, şi limbajul basic în care funcţiona acel calculator, am început să fac mici programe.

Microbul mi-a intrat în vene, am început să fiu pasionat de calculatoare şi am învăţat să programez cu cartea şi creionul în mână, de la zero. Am intrat la Liceul de informatică Tudor Vianu, un incubator fenomenal pentru copii deştepţi. După ce am terminat liceul, mi-am spus, Bogdan, ştii cum să înveţi informatică, dacă vrei să te specializezi vei găsi o librărie, vei şti ce carte să iei şi vei şti cum să citeşti. Şi am spus, hai să facem altceva, să ne diversificăm şi am plecat spre ASE.

Te-ai dus la finanţe-bănci, dar nu ai vrut să fii bancher?

M-am dus la finanţe bănci ca să învăţ economie. Eram pasionat de Capital, era un ziar foarte bun. Îl cumpăram când eram student şi îl mâncam pe pâine, efectiv. M-a atras lumea businessului fără să ştiu ce înseamnă asta. La vremea respectivă nu era aşa ceva disponibil pentru studenţi, dar citeam şi acumulam cunoştinţe pe care le-am depozitat şi am format un fel de treaptă pe care am păşit mai târziu. Pentru mine, cariera de bancher nu a fost niciodată o opţiune. Am terminat ASE-ul cu o lucrare avansată, de risk management în domeniul bancar. O să mă întrebi de ce, pentru că a fost cel mai greu subiect pe care l-am găsit pe lista subiectelor de lucrare.

Când ai început IP Devel, ce voiai de la această companie?

O companie care s-a născut ca un vis de licean.  Eu şi partenerul meu Daniel, am visat să ne facem o firmă care să facă programe de calculator. Nu ştiam cum să îţi faci o firmă, şcoala nu ne învăţa nimic în genul acesta. Şi undeva pe la 20 de ani, am câştigat o bursă de la angajatorul meu din vremea respectivă, Reuters. Ei au crezut în mine, m-au trimis la Geneva timp de patru luni, ocazie cu care mintea mea a explodat. Am văzut cum se face business la nivel internaţional, am văzut ce înseamnă clienţi în străinătate, am văzut cum se discută, cum se negociază, care este limbajul, o chestie rară pentru România anilor '99.

Cum a fost când ţi-ai vândut compania în 2006 şi ţi-au fost puse câteva milioane de euro pe masă?

Mă crezi că până când am semnat actele nu m-am gândit la bani? Nu a fost niciodată o problemă de bani şi acesta a fost motivul pentru care am semnat cu sufletul deschis. Când zic asta, e o discuţie foarte amplă, ca antreprenor, care îţi creşti propria ta companie şi o ridici de la zero ca să o dai altcuiva, este exact ca şi cum ţi-ai da copilul.

Tu eşti manager şi antreprenor în acelaşi timp. Cu cine te-ai înţeles mai bine, cu antreprenorul sau cu managerul din tine?

Cred că echilibrat cu amândoi. De exemplu am avut de luat decizii din ambele puncte de vedere. Versiunea de risc vine din zona de antreprenoriat, sunt confortabil cu riscul într-un mod controlat. Nevoia de structură şi planificare vine din zona corporate. Pentru mine, această experienţă la care am avut acces şi la care am avut şansa, mă ajută. Un animal cu două capete care funcţionează mult mai bine decât doar un antreprenor sau decât doar un corporatist. Managerul nu poate lua deciziile din stomac sau pe bază de emoţii pe care antreprenorul le ia uneori.

A fost vreo zi în care nu ai putut să plăteşti salariile?

Era sa dăm cu asta în gard rău de tot. Am avut în 2003 un client american care m-a sunat de azi pe mâine şi mi-a spus, Bogdan, ne oprim 50% din personal. Noi eram în total 50 de oameni, 25 au devenit brusc pe liber. A fost o decizie pe care am luat-o fără să mă gândesc foarte mult, împreună cu partenerul meu şi am spus că nu vom da oamenii afară. Dacă în acel moment din viaţa noastră o să trimitem oamenii în şomaj sau să-şi caute de lucru, nu o să mai vină nimeni să se angajeze la noi. Şi i-am ţinut pe aceşti colegi, continuând să-i alocăm în proiecte pe măsură ce veneau clienţi noi.  Numai că acest lucru s-a întâmplat între patru, cinci  luni. După o lună şi jumătate intram în blocaj finaciar, cu întârziere, am început să tragem de furnizori, iar salariile erau plătite cu două, trei săptămâni întârziere. Era greu şi foarte ruşinos pentru nişte oameni care au construit ceva din nimic şi iată că eram aproape să ne rupem gâtul.

Când ai vândut compania, ai dat vreun bonus colegilor tăi?

Bonus precum al 13-lea salariu nu, dar am avut angajaţi care au fost lângă noi într-un mod excepţional, au avut şi ei acţiuni în companie şi au vândut alături de noi şi cărora cred că viaţa li s-a schimbat în mai bine cu ocazia acelei tranzacţii.

Care a fost cea mai proastă decizie pe care ai luat-o?

Să-mi angajez un CFO - director financiar destul de târziu. Apropo de episodul de mai devreme când era să-mi rup gâtul din incapacitatea de plată. Acela a fost momentul în care am angajat un CFO, cu singurul lui task de a face ce face un CFO, să coordoneze numerele şi finanţele companiei. Ar fi trebuit să fac asta poate când am ajuns la un milion cifra de afaceri, în loc să trag de timp încă doi, trei ani. Cred că ne-ar fi ajutat mult să evităm dezastrul în care era să intrăm.

Cât ai plătit cel mai mult pentru un programator şi ce avea el şi nu aveau alţii?

12.000 de euro pe lună. Avea capacitatea de a rezolva un ordin atât de complex, încât majoritatea colegilor ar fi putut să-l rezolve într-un timp de două, trei, patru, chiar cinci ori mai mare. Şi avea o calitate a muncii superioară, deci era un creier extraordinar.

Ce lipseşte în momentul de faţă din cultura antreprenorială din România?

Aş vrea să punctez doar două lucruri, cred că sunt multe slăbiciuni, datorită parcursului educaţional pe care oamenii îl au în România. O dată planificarea financiară. Un antreprenor care nu are control asupra fluxului financiar al businessului lui şi funcţionează pe bază de cash, (gen câţi bani am în bancă, ce facturi am de plătit) se joacă cu focul. Al doilea punct este aşa numitul EQ  care în ziua de astăzi este foarte important în relaţia cu oamenii. Oamenii nu mai sunt simpli angajaţi.

Cum sunt programatorii români, faţă de alţii din afară?

Programatorii români, mulţi dintre ei, se grăbesc să iasă în piaţă, se grăbesc să se angajeze, să vadă primul salariu, care e mare în IT şi ratează foarte mult din bazele pe care Politehnica, de exemplu, ţi le oferă, logica matematică algoritmică, matematică avansată în informatică. Astea sunt lucruri pe care un student care chiuleşte de la şcoală ca să lucreze, nu le mai învaţă niciodată şi se aruncă în industrie.

Cum te uiţi la un CV şi pe ce bază angajezi?

 Recunosc că îl citesc în diagonală. Dacă e mai mult de o pagină, două, îl cam ignor. Pentru că mi se pare că nu se concentrează pe punctele tari şi pe valoarea pe care omul respectiv o aduce. Caut acea experienţă descrisă în trei rânduri, care mi se pare relevantă dincolo de ceea ce cuvintele transmit. De exemplu, un om care lucrează în vânzări şi îşi descrie experienţa: am lucrat în vânzări pentru firma x si y, nu transmite ce poate să facă. Dacă scrie: am generat o creştere de x la sută pentru vânzările pe un anumit spaţiu geografic, omul vorbeşte despre ce a făcut el. Şi următoarea întrebare care e naturală la un interviu: cum poţi tu contribui ca angajat la succesul firmei pe care o conduc? Mi se pare că ar avea un răspuns bun.

Ce oportunităţi ai ratat?

Oportunităţile care au fost bune pentru mine le-am cam luat pe toate. Oportunităţi aşa mari în carieră nu cred că am ratat niciuna, din contră, cred că le-am executat pe toate şi cred că am reuşit să conectez punctele oportunităţilor din carieră bine ca să ajung aici unde sunt acum. Oportunităţile pe care le-am ratat sunt pe plan personal, unde am alocat prea puţin timp în detrimentul businessului.

Care sunt calităţile tale?

Cred că pot să văd potenţialul în oameni şi pot să-i îndrept către poziţiile în care ei generează valoarea cea mai mare, aşa cum sunt ei. Cred că sunt foarte adaptabil, găsesc soluţii şi improvizez soluţii în cele mai ciudate momente, unde aparent nu există nicio ieşire şi cred că mă mişc foarte repede. Prioritizez acţiunea decât nonacţiunea sau planurile ultra-perfecte care nu mai ajung niciodată să fie făcute.

De-a lungul timpului, ai fost pe listele de headhunteri?

Da. Am avut întâlniri, nu foarte multe, pentru că nu am dat niciodată semnale că aş fi disponibil pentru o schimbare de carieră, dar am avut întâlniri cu toţi headhunterii români.

De ce pleacă programatorii români în altă ţară?

Pentru oportunităţi de carieră legate de dezvoltarea lor ca programatori, nu de bani. Vorbesc de proiecte mai grele, cu tehnologii mai noi, mai avansate, ciudate. Oamenii vor să crească.

Ce părere au părinţii tăi de cariera ta?

Au fost foarte mândri de mine şi cred că sunt în continuare, o să-i întreb după interviul acesta. Ştiu că mama colecţiona cu sfinţenie toate articolele din ziar, când apăream în Ziarul Finaciar. Eram mândria cartierului, umbla la toate prietenele cu vorba, uite fiul meu a apărut în ziar. Cred că pentru părinţii mei a fost un salt incredibil faţă de ce ştiau ei. Brusc, fiul meu de 20 de ani  este pe cont propriu, o firmă internatională, lucram cu companii din toată lumea. Sper că am fost o mândrie nemaipomenită pentru ei.

Ai fost vreodată într-o postură de burnout?

Da, cred că de trei, patru ori în viaţa mea. Momente în care în interior simţeam că mi-am pierdut busola, nu ştiam în ce direcţie să o iau. Lucru foarte ciudat, pentru că în general îmi aleg drumul cu foarte multă certitudine. Şi atunci pur şi simplu m-am oprit, am luat o săptămână, două săptămâni pauză, într-o situaţie a fost o lună şi am plecat. Am lăsat businessul în seama lui Marius, general managerul pe care îl aveam în Europa şi am plecat. M-am căutat, m-am odihnit poate şi am luat-o de la capăt.

Cum ai acceptat oferta de la Microsoft ?

Este o ofertă mai mult decât onorabilă. E foarte greu să refuzi aşa ceva. Microsoft este top unu, doi la nivel mondial în IT. Doar faptul că s-au uitat la mine şi m-au considerat potrivit pentru acest job a fost o validare incredibilă pe care am primit-o şi mai mult, ei au venit către mine cu onestitatea de accepta şi punctele tari, şi punctele mele slabe. M-am simţit confortabil să accept, nu aş fi schimbat jobul actual pe altul, decât poate pe ceva de asemenea calibru.