Neutralitatea Retelei este vazuta de unii ca un moft tehnicist, in vreme ce altii considera disputa din jurul acesteia drept o confruntare intre libertate si totalitarism. In vreme ce legislativul american dezvolta doua proiecte contrare, unii spun ca e in puterea comunitatii sa transeze problema.

Se pot desprinde numeroase fire din dezbaterea despre Internet, unele de natura tehnica, altele de natura economica, ba chiar de natura politica si etica. Exista insa si o dezbatere care le cuprinde pe toate si care, datorita complexitatii, este evitata in preajma "marelui public". Nu pentru ca ar fi lipsita de interes sau de substanta, ci pentru ca pur si simplu sunt prea putini - nu, nu ma numar printre ei - cei care pot cuprinde in intregul ei problema. Este vorba despre "Neutralitatea Retelei". Este greu chiar si de enuntat in termeni esentiali aceasta tema. Poate ca este mai usor de pornit din sensul opus: ce ar insemna o retea care nu este neutra? Pe scurt, o serie de furnizori de servicii internet (ISP) pledeaza pentru dreptul lor de a furniza mai multe niveluri de servicii pentru clientii lor. Mai precis, intentia lor este ca in schimbul unor tarife suplimentare sa favorizeze anumite pachete de date in functie de natura lor si chiar de sursa si destinatia acestora. Este vorba de a acorda o prioritate sporita unor biti in detrimentul altora, ceea ce ar compromite o presupusa "neutralitate nativa" a internetului, bazata pe principiul "toti bitii sunt egali in fata Retelei".

Deja se intrevede aspectul economic al problemei. Daca eu sunt un furnizor de video la cerere, atunci ISP-ul imi poate oferi un serviciu suplimentar prin care "bitii mei" (adica cei care pleaca de la mine si poarta informatie video) sa aiba prioritate fata de "bitii tai" (care pot fi orice). Cu ce drept? Cu dreptul pe care mi-l da un tarif mai mare! Insa aici apar si cateva aspecte legale, care sunt cel putin confuze. De pilda, in mod traditional companiile de telefonie au un statut diferit de companiile de cablu: primele sunt considerate "transportatori comuni" (common carriers) pe cand ultimele nu. Pentru un transportator comun legea interzice tratamentul diferentiat al continutului vehiculat, in vreme ce companiile de cablu au acest privilegiu. Insa valul de achizitii si fuziuni a condus la o consolidare a pietei in jurul unor conglomerate care opereaza atat servicii de telefonie, cat si servicii tipice de cablu - adica o revenire la regimul telecom-urilor -, ceea ce indeamna administratia americana sa aplice regimul de transportator comun aspra tuturor, deci si asupra ISP-urilor.

Este interesant ca aspectele tehnice nu sunt independente de celelalte. Exista doua puncte principale in aceasta disputa. In primul rand, tratamentul diferentiat al bitilor impune o "decuplare" a nivelului aplicatiilor de nivelul de transport, ceea ce ar insemna inglobarea de "inteligenta" in Retea - in flagranta contradictie cu principiul "retelei proaste", conform caruia reteaua e doar o intelegere intre capete (end-to-end), ceea ce-i confera flexibilitate maxima si capacitate de inovatie. Pe de alta parte, intervine o alta notiune tehnica numita "calitatea serviciului" (QoS), extrem de importanta in aplicatiile de telefonie sau broadcasting, deoarece poate asigura latenta scazuta necesara. Argumentatia graviteaza in jurul posibilitatilor de implementare pe care protocoalele internetului ca "retea proasta" le ofera in aceasta directie.

Intreaga dezbatere porneste de la premiza penuriei de resurse - in acest caz, a capacitatii de transport -, in conditiile in care in SUA exista mii si mii de kilometri de fibra optica instalata dar nefolosita. Problema congestionarii retelei - pe care adeptii abolirii neutralitatii afirma ca vor sa o rezolve prin prioritatea sporita acordata unor anumite pachete - este acuta doar in conditii de penurie, iar Dan Bricklin demonstreaza printr-o analogie simpla ca aceasta metoda (QoS) este eficienta intr-o plaja limitata de situatii: pentru o ambulanta in misiune prioritatea sporita nu foloseste la nimic cand traficul este suficient de liber sau prea congestionat. Pana la urma este o chestiune de infrastructura, iar Bob Frankston identifica cu precizie locul: pe ultima mila.

Solutia? Dupa acelasi analist, e vremea sa aplicam spiritul comunitar, sa ne asociem si sa ne cumparam sau sa ne construim ultima mila de cablu optic, pana la primul punct de acces (NAP). Apoi vom putea alege orice ISP, vom crea piata pentru broadband si concurenta va face restul. Experienta orasului suedez Vasteras probeaza ca modelul infrastructurii detinute de client este viabil si profitabil pentru toti.