În opinia istoricului băncilor Ştefan Petre Kirson, Mauriciu Blank a fost unul dintre cei mai importanţi bancheri din România înainte de perioada comunistă.

Născut la Piteşti, în iulie 1848, Mauriciu Blank era primul copil al lui Lebu Blanco, urmaşul unei familii de evrei veniţi în România în secolul al XVIII-lea. A făcut studii la Viena, devenind diplomat în ştiinţe comerciale şi financiare, şi s-a întors în România în 1863, când a fost angajat de Jacob Marmorosch. Acesta avea o firmă de negoţ şi începuse în 1848 activitatea de cămătar, iar împreună cu cumnatul său, Jacob Lobel, a înfiinţat la Bucureşti o sucursală a Băncii Imperiale Otomane de la Constantinopol, sub numele Banque de Roumanie. După şase ani de activitate, Mauriciu Blank devine acţionar al firmei lui Marmorosch, care avea să se retragă la Viena un an mai târziu. La 1 ianuarie 1874 este înfiinţată Banca Marmorosch, Blank & Co., cu un capital de 172.000 lei, care avea exclusiv activităţi de instituţie de credit. De-a lungul timpului, sediul central al băncii s-a mutat din zona Lipscani pe Strada Doamnei, într-un imobil construit de celebrul Anghel Saligny.

Banca a finanţat, în 1877, guvernul român în campania militară pentru obţinerea independenţei de stat, iar ulterior a acordat fonduri statului pentru construcţia mai multor căi ferate şi a participat la străpungerea tunelului de la Barboşi (1882), la canalizarea oraşului Bucureşti, precum şi la modernizarea portului Constanţa. În 1899, în plină criză economică în România, banca a acordat un împrumut de 16 milioane de lei Ministerului de Finanţe, împrumut care a fost rambursat în 1903.

Un an mai târziu, Banca Marmorosch, Blank & Co. se capitalizează, transformându-se în societate pe acţiuni cu capital mixt de 8 milioane de lei; preşedintele consiliului de administraţie era liderul politic Petre S. Aurelian, iar director general, Mauriciu Blank (care deţinea 3.700 de acţiuni din totalul de 16.000). Celor două familii evreieşti, Marmorosch şi Blank, li se asociază mai multe bănci străine (Darmstädter Bank din Berlin, Berliner Handels Gesellschaft şi Banque Hongroise de Pest), banca păstrându-şi denumirea iniţială deoarece a continuat să fie administrată de către familiile evreieşti din România, îndeosebi de Aristide Blank, fiul lui Mauriciu Blank.

La 30 octombrie 1905 este mărit capitalul social la 10 milioane de lei, iar în 1913 capitalul ajunge la 20 de milioane de lei. Beneficiind de sprijin financiar extern, Banca Marmorosch, Blank & Co. a ajuns să controleze mai multe societăţi comerciale din România, deţinând părţi importante în capitalul social al mai tuturor întreprinderilor mari din industria românească.

În decembrie 1916, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu i-a cerut lui Mauriciu Blank părerea în legătură cu trimiterea tezaurului românesc la Moscova, iar bancherul l-a sfătuit să nu-l trimită sub nicio formă în Rusia, susţinând că e mai sigur să fie trimis în Anglia. La replica lui Brătianu că ar trebui plătită o primă de asigurare de 10 milioane lei aur, Mauriciu Blank ar fi replicat: ”Consider că într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de 10 milioane pentru tezaurul ţării noastre nu este exagerată„.

Mauriciu Blank, care a activat 66 de ani ca bancher, s-a stins din viaţă în 1929, înainte ca Marmorosch, Blank & Co., cea mai puternică bancă românească, să intre în incapacitate de plată (1930), urmare a crizei mondiale.