Pentru ei, termeni ca "transparenta investitiilor" sunt inexistenti, iar mass-media este doar un radar pe care trebuie sa-l evite inainte, in timpul si dupa orice tranzactie. In aceasta "specie" secretiva, David Bonderman este cat se poate de dominant. Si-a castigat reputatia de maestru al deal-urilor imposibile, un om-tornada care invarte in propriul vortex particule de inteligenta, energie si sarm, iar despre el se credea pana acum cativa ani ca pur si simplu nu poate rata incheierea unui deal. Ei bine, a ratat una. Si ce-i cu asta? Putem trece mai departe, pentru ca niciun investitor nu s-a grabit sa retraga de la TPG nici macar un cent.
Ca orice alt fond de private equity, Texas Pacific Capital (fost Texas Pacific Group si recunoscut de toata lumea ca TPG) aduna bani de la fondurile de pensii sau investitori privati bogati, si cumpara controlul unor companii ce traverseaza perioade mai grele in existenta lor. Dar TPG si implicit Bonderman ies putin din nota obisnuita cand vorbim de riscuri: el prefera investitiile cu risc foarte ridicat, companiile de "nereparat", pe care in cele din urma, fireste, le repara si le vinde mult mai scump. Este un joc pe care el insusi il compara cu un retus extrem. "O schimbare de look, varianta corporate."
Pentru el lucrurile sunt simple: datoria lui e sa incheie deal-ul, sa "predea" compania pe masa echipei sale de "designeri" (57 de profesionisti pe care ii numeste SWAT TEAM-ul sau personal), si de aici incolo e treaba celor de la "Texas Pacific SWAT" sa resusciteze compania, sa o vopseasca frumos si sa o revanda pentru profituri de ordinul sutelor de milioane de dolari.

In jurul personajului sau s-a creat o aura mistica: e omul care poate inchide orice tranzactie, iar aura sa misterioasa hraneste aceasta perceptie. Chiar daca putini stiu cum exact o face, toata lumea poate vedea rezultatele. Iar Bonderman a invatat de mult ca e mai usor sa faci bani departe de ochii presei, de cei ai analistilor si ai publicului in general.


PRIVAT VS. PUBLIC
Faptul ca nu orice fond de investitii tinteste sa devina public este stiut deja. De fapt, in afara Blackstone, ce s-a listat in 2006, nimeni din Big Four nu pare sa-si mai doreasca asa ceva. Bonderman cu siguranta nu prevede un asemenea lucru in viitorul apropiat. "Public" nu este cuvantul lui favorit zilele acestea. El a numit IPO-ul Blackstone, unul dintre marile fonduri rivale, o "dulce ironie", pentru ca in momentul in care Stephen Schwarzman isi scotea grupul Blackstone in public, fondul factura tocmai din transformarea altor companii din publice in private. Iar asta, pentru Bonderman, este o mare contradictie. "Presupunand ca actiunile nu o sa cada direct prin podea, in maximum cinci ani toate marile fonduri private vor deveni publice. Dar noi am prefera sa fim exact la coada plutonului cand se va intampla lucrul acesta."
Insa Bonderman nu ia deciziile de unul singur. Impreuna cu James Coulter si William S. Price III, cei trei sunt directorii si singurii actionari ai TPG Capital. Iar daca varsta nu inseamna automat si drept de veto, fapt ce i-ar conferi lui Bonderman (65 de ani) un avantaj in fata mai tinerilor sai parteneri, strategia grupului s-ar putea schimba la fel de brusc cum s-a intamplat si in cazul Blackstone, fond ce-si "trambita" politica de fond privat cu tarie pana in ziua lansarii IPO-ului. Si motive pentru lucrul acesta exista. Principalul ar fi banii. Fondurile vor deveni publice pentru ca acolo sunt banii. Simplu. E drept, mai sunt si alte cateva miliarde de motive, de regula lichide, pe care actionarii principali ai marilor fonduri de investitii le cunosc foarte bine. Un alt avantaj, asa cum a aratat listarea Blackstone, este faptul ca transformarea grupului din privat in public nu inseamna neaparat mai multa transparenta. Managementul nu este obligat sa ofere prea multe detalii despre investitiile individuale ale fondului si, probabil, nici despre randamentul fondului. Totusi, daca eforturile cerute se dovedesc a fi prea greu de digerat, fondurile pot face ce stiu ele mai bine sa faca: si anume sa devina private din nou.


ACEEASI DESTINATIE, DAR UN DRUM DIFERIT
Dar este greu sa stii la ce sa te astepti de la un om ce valoreaza el singur, la ultima numaratoare, peste 3,5 miliarde de dolari. La cei 65 de ani ai sai, David Bonderman, partenerul cofondator al TPG, este un om cat se poate de simplu si sociabil, un soi destul de rar printre miliardarii din private equity. De fapt, daca te gandesti la negocierile si deal-urile prin care a trecut, Bonderman cel sociabil si rabdator pana la limita rabdarii altora iti poate parea putin nelalocul lui in lumea din jurul sau. Nici macar nu a fost un super-student, ca aproape toti partenerii marilor fonduri de investitii. E drept, dupa Universitatea din Seattle a urmat si el Harvard, dar nu Harvard Business School. A ales avocatura, iar unchiul sau isi aminteste ca David nu a fost niciodata un student de exceptie, ci si-a aratat valoarea mai tarziu. A ramas totusi la Harvard ca asistent, dupa care a intrat val-vartej in lumea tranzactiilor. In 1991 era deja partener la prestigioasa casa de avocatura din Washington, Arnold & Porter, si COO al Robert M. Bass Group din Forth Worth, Texas, iar ambele posturi presupuneau prezenta in salile unde se incheiau marile deal-uri. A parasit cele doua fotolii atunci cand a simtit ca nu mai are ce invata acolo si a urmat, in 1992, deja legendarul TPG.
De atunci s-au schimbat foarte multe si nu sunt putini cei care spun ca cele patru mari fonduri private de investitii, KKR, Blackstone, Carlyle si TPG, dicteaza pulsul lumii. Oricare eventuala prabusire a unuia dintre aceste fonduri ar avea efecte majore asupra economiei mondiale, iar acesta nu este un gand foarte reconfortant pentru liderii politici mondiali, care fac eforturi serioase pentru a aduce tranzactiile si investitiile acestor fonduri la lumina.

SA FIE INTUNERIC!
Dar transparenta nu e foarte iubita printre oamenii ca Bonderman. Chiar daca de la inceputurile sale umile, de boutique cu trei oameni, TPG si-a facut rapid un nume prin unele dintre cele mai grele tranzactii din piata, secretomania din jurul investitiilor si randamentelor fondului a ramas neschimbata. Totusi, despre prima tranzactie a lor, cea a unui Continental Airlines aflat in "picaj", se cunosc lucrurile esentiale: Continental a fost cumparata la momentul acela cu 66 de milioane de dolari, pentru a aduce ceva mai tarziu un profit de 640 de milioane de dolari. Tranzactia inca se preda la scolile de business de peste ocean si a insemnat rampa de lansare pentru TPG. Astazi, impreuna cu KKR si Goldman, fondul celor trei detine recordul pentru cea mai mare tranzactie finantata prin imprumuturi: 45 de miliarde pentru grupul energetic TXU.
TPG manageriaza companii cu o cifra totala de afaceri de peste 115 miliarde de dolari si manageriaza direct investitii de peste 50 de miliarde de dolari. O responsabilitate cu care adormi in fiecare noapte si te trezesti in fiecare dimineata, cum spune Bonderman.
Din cele 15 birouri din toata lumea, fondul opereaza 10 dintre acestea in Asia, piata pe care Bonderman pariaza de cativa ani buni incoace. El crede ca diversificarea investitiilor e cheia succesului in afacerile cu risc ridicat si e convins ca abilitatea sa de a crea valoare se desprinde din atitudinea pozitiva si din curajul de a inota adesea impotriva curentului. Spune ca in ciuda inaspririi conditiilor de creditare, oportunitatile si climatul pentru TPG si alte fonduri de investitii similare este cat se poate de pozitiv: cu cat mai multe companii aflate in deriva, ce pot fi cumparate la preturi de nimic, cu atat mai bine pentru Bonderman, care le va resuscita si le va revinde pentru profituri serioase. "Ca sa faci un profit insemnat trebuie sa cumperi la un pret mic, deci trebuie sa pasesti pe un pamant deloc sigur, unde incertitudinea este cuvantul de ordine."


NU EXISTA NICIO RETETA
Si nu oricine o poate face. Dovada clara este ca anual multi dintre oamenii de valoare aleg sa plece din fondurile de private equity pe drumuri mai linistite. Sau ferite din calea unor workaholici ce se hranesc cu energia altora pentru a fi mereu in priza. Despre Bonderman, ca si despre marii sai rivali, se spune ca adresa sa de resedinta ar trebui sa fie trecuta Gulfstream-ul GV, proprietate personala, si nu proprietatile din Texas, L.A. sau Noua Guinee. Un bun prieten si un fost coleg de la TPG, Tom Barrack, descria un scenariu tipic de la intrunirile boardului: "Noi petreceam zile intregi pentru a face evaluarile, cu toate cifrele si absolut toti parametrii, iar el venea la 6.30, direct din avionul ce-l purtase printr-un alt colt de lume, se aseza la masa si punea exact acea intrebare, de la pagina 124, paragraful 4, pe care fiecare membru al boardului spera sa nu o auda, pentru ca exact acolo nu avea un raspuns. Era teribil."
Intrebat de curand ce inseamna pentru el un angajat bun, Bonderman a spus ca cei mai buni oameni ai sai sunt cei care ieseau din clasa la varsta de 15 ani pentru
a-si suna brokerul. Tot el admitea atunci ca jucatorii importanti au fost mereu concentrati sa faca bani, si acest lucru se vede si in procesul de recrutari de personal actual, unul haotic si ineficient dupa parerea sa. Spre deosebire de alte industrii, unde marile companii isi formeaza oamenii dupa profilul lor, o solutie deosebit de buna, fondurile private de investitii au inca programe de training ce lasa mult de dorit. "E si cazul TPG." Bonderman chiar ii sfatuieste pe proaspetii finantisti sa aleaga Wall Street-ul pentru a invata cat mai multe despre private equity, chiar daca el, personal, n-a lucrat nicio zi acolo. Singura lui grija de atunci era cum sa ocoleasca armata, iar acum, 40 de ani mai tarziu, cand a ajuns in sfarsit in Vietnam, are cu totul alte interese in zona. "Tinerii de azi se gandesc prea mult la ce o sa faca cand vor avea 55 de ani, si pana atunci singura certitudine este ca lumea va continua sa se schimbe. Deci se framanta degeaba." Dar, pe termen scurt, Bonderman a indicat in mai multe randuri Wall Street-ul drept cea mai buna optiune pentru tinerii brokeri de investitii din simplul motiv ca industria de private equity nu a institutionalizat programe de pregatire ale angajatilor comparabile. "Ori asta este foarte important pentru un tanar care vrea sa-si depaseasca limitele." Dar pentru aceiasi tineri e reconfortant faptul ca exista si exemplul unui Bonderman, care a ajuns in varf urmand alte cai decat cele obisnuite si recomandate chiar si de el:
"a disparut" un an in Africa, are o diploma de Russian Studies si o alta in Dreptul Islamic, vorbeste fluent cinci limbi si calatoreste in fiecare colt de lume oricand simte nevoia sa evadeze.
Singurele lucruri mai firesti pentru o figura iconica a lumii finantistilor sunt cele cateva extravagante, ca petrecerea aniversara de 60 de ani. 7 milioane de dolari pentru un bal deschis de un monolog al lui Robin Williams si unde Rolling Stones au cantat doar pentru el. In rest, principala cauza pentru care lupta pare sa fie acum protectia mediului. El sta in boardul World Wildlife Fund, Wilderness Society si Grand Canyon Trust tocmai pentru a putea participa la negocierile pe care le stapaneste atat de bine. Paradoxal, desi considera orice limuzina ostentativa si se grabeste sa o trimita inapoi ori de cate ori e asteptat la aeroport de una, Bonderman locuieste in rezervatia naturala Aspen intr-o casa cu 11 dormitoare, intinsa pe aproape 10 mii de metri patrati. Dar cine poate sa-l condamne?

AFACERE RATATA
La capitolul esecuri, Bonderman poate sa-si noteze si privatizarea BCR din vara lui 2005. Texas Pacific Group a participat la marea batalie pentru BCR impreuna cu Citigroup Venture Capital International si anunta inca de la inceput o strategie bazata pe pret, pe marimea grupului din care facea parte si pe faptul ca vor atrage interesul companiilor americane in Romania. Dar TPG si Citigroup n-au prins atunci finala pentru potul castigat in cele din urma de austriecii de la Erste. 3,75 miliarde de euro au platit outsiderii de la Erste pentru pachetul de 61,88% din BCR. "Outsideri" pentru ca atat Erste, cat si portughezii de la Millennium erau cotati cu sanse mici in lupta cu americanii si marile banci ca Fortis (Belgia), Intesa (Italia), Deutsche Bank AG (Germania), KBC (Belgia), BNP Paribas (Franta) sau ABN Amro (Olanda).