Odată cu trecerea anilor şi cu salturile mai mari sau mai mici în carieră, cu obţinerea unei poziţii de CEO, CFO, CMO, CIO etc., cu realizarea unui business, a unui brand, a unei afaceri de mai mare sau mai mic succes, cu intersecţia mai multor decizii, numele celui care v-a influenţat cariera profesională începe să-şi piardă din importanţă, având în vedere că pe parcurs au apărut mai multe personaje care au luat decizii pentru voi.

Bineînţeles că pe primul loc este mama, tata, bunica, bunicul, profesorii de fizică, de sport sau de matematică, primul patron, primul boss (că tot este un apelativ la modă), prima companie care v-a luat, şi apoi vin cei care v-au recrutat, vânat, promovat sau retrogradat şi, de ce nu, dat afară.

Dar întotdeauna a existat cineva care a luat prima decizie pentru voi atunci când aţi fost la primul job, la primul interviu, la prima discuţie despre ce vreţi să faceţi în viaţă.

Pentru că nu avea nimic de pierdut, pentru că nu răspundea pentru voi, pentru că nu îşi bătea capul cu cine sunteţi şi ce faceţi, primul care a semnat decizia de angajare sau care v-a îndemnat să faceţi un bunsiness este cel mai neînsemnat în carieră, dar cel mai valoros. Decizia lui a stabilit ce sunteţi voi astăzi şi unde aţi ajuns.

Bineînţeles că toată cariera voastră are în spate muncă, determinare, energie, ambiţie, jocuri de culise, politica de a te da bine pe lângă cei care ar fi putut să vă promoveze.

Cel care v-a angajat prima oară, cel care v-a luat să-i căraţi geanta, s-a bazat în evaluarea voastră numai pe feelingul lui, pentru că nu ar fi putut să vă angajeze pe bază de experienţă, întrucât nu aveaţi. Şi nici măcar nu s-a gândit la cariera voastră ulterioară, ci dimpotrivă, primul lui gând era să vă trimită după ţigări, cafea sau bere.

Dacă un calculator v-a recrutat prin selectarea CV-urilor, puteţi să-i mulţumiţi lui, dar apoi a fost cineva care a spus da, care a dat viză de aprobare, care la închiderea programului a zis: „Hai să-l luăm, că-i târziu şi vreau să ajung mai repede acasă”. Sau, bineînţeles, a spus nu.

După ’90, după căderea comunismului, după prăbuşirea unui sistem economic, nimeni nu ştia încotro să o apuce, mai ales cei care erau la şcoală şi se pregăteau de primul job după terminarea studiilor sau chiar în timpul facultăţii.

Până la finalul anilor ‘90, principala opţiune era un job la stat, un job în mastodonţii industriali care au intrat la reanimare, acolo unde munceau părinţii sau unde au lucrat bunicii. Multinaţionalele erau prea puţine şi nu mulţi aveau curaj să intre în business, să-şi facă o afacere proprie, mai ales dacă nu dispuneau de relaţii, valută ca să plătească importurile.

Lucrurile s-au schimbat dramatic la începutul anilor 2000, odată cu intrarea masivă a investitorilor străini, mai ales cei care au deschis afaceri de la zero. Atunci au apărut noi organigrame, poziţii noi care nici nu se aflau în nomenclatorul de ocupaţii.

După recrutarea primului val de manageri − care trebuia să aibă ceva experienţă −, au urmat angajări masive „fără experienţă” care au schimbat foarte multe cariere şi care, pentru mulţi dintre voi, v-au influenţat toată cariera profesională şi nu numai.

Odată ce aţi intrat într-o companie, într-un job, cariera voastră a depins într-o bună măsură de ceea ce aţi făcut acolo, poate de meritocraţie, dar şi de abilitatea de a vă fi poziţionat lângă cei cu decizii. Pe măsură ce au urmat promovări în organigramă, iar în joc erau poziţii superioare, de prestigiu, şi nu în ultimul rând bani şi bonusuri, lucrurile s-au schimbat.

Trăim cu iluzia că în viaţă putem experimenta multe lucruri, că avem şansa de a face ceea ce ne place, de a fi fericiţi la locul de muncă (cum vrea noua generaţie), dar în realitate ne mişcăm prea puţin. Fiecare dintre voi a pornit cu ideea de a face ceva în viaţa profesională, dar la început s-a intersectat cu cineva care a influenţat fără să ştie tot ce a urmat. Dacă vă urâţi jobul sau ce faceţi acum, puteţi să daţi vina tot pe cel care v-a primit la internship sau care v-a recrutat prima dată, bineînţeles că aţi fi putut să faceţi altceva, dar nu vi s-au dat şanse.

Vorba lui Murielle Lorilloux: ca să ai noroc în viaţă, trebuie să-l provoci.

Eu am pornit cu ideea de a fi bancher după ce am terminat Facultatea de Finanţe-Bănci de la ASE, dar am sfârşit prin a fi ziarist, după ce un tip, Emil Burloi (a fost unul dintre impresarii trupei 3rei Sud Est), m-a angajat la cotidianul Ora în 1993, după ce văzusem anunţul de recrutare într-un metrou, într-o duminică seară.