Este doar un fragment din peroraţia unei doamne ajunse cu 10 minute mai devreme la clinică, să nu cumva să piardă programarea; nu a aşteptat nicio clipă în plus peste ora 7, dar pesemne că a considerat că acest lucru este o victorie, mulţumită felului „în care a pus problema”. E adevărat, am preferat să o las să intre înaintea mea, doar ca să nu o mai aud, deşi eram programată înainte.

Nu numai că nu am cum să fiu de acord cu doamna respectivă, dar recunosc că m-am şi amuzat cumva. Este tipul acela de om cu care dacă te nimereşti vecin de scaun în tren te va asalta cu întrebări şi explicaţii, chiar dacă nu ai niciun fel de nevoie de conversaţie. De data aceasta a fost cu atât mai amuzant, după ce am respirat profund pentru a reface starea de zen (atât cât se poate când copilul face febră 40), pentru că doamna este o mamă tânără. Ca exerciţiu de imaginaţie, am încercat un joc. Corporatistă? Genul care spune tuturor ce e bine şi ce nu, unde şi de ce greşesc sau nu, pentru care e o tragedie dacă s-a ciobit o unghie, sau şerveţelele nu sunt perfect împăturite la restaurant. Avea o programare pentru un consult anual, iar cei care ieşiseră din cabinet, înaintea ei, aveau doi copii pe care îi purtau pe braţe, deşi nu erau bebeluşi. „Ha! Ei au intrat fără programare!” Da, aveau o urgenţă...

Pe la stat, pe la privat, am aşteptat să îmi vină rândul să intru în cabinet. Uneori motivele de aşteptare au fost aberante, alteori nu. S-a întâmplat să fiu scoasă pe uşă afară, de la privat, după cele 20 de minute ale consultaţiei, deşi medicul nu apucase să citească RMN-ul. Am mers la un alt medic, tot la privat; consultaţia a durat 1 oră şi 40 de minute; când am plecat de acolo ştia nu doar el, ci şi noi, care sunt recomandările, ce se poate face, riscuri, costuri estimative, plan de tratament etc. Nu l-am ales pe şeful de secţie care m-a scos pe uşă afară, ci pe celălalt (şef de secţie la stat). Chiar dacă a trebuit să aştept şi 2 ore, apoi, pentru consult de verificare. Deşi nu obişnuiesc să fac conversaţie nici în tren, nici la rând la clinică, ulterior le-am explicat unor pacienţi, mai agitaţi, că şi ei ar prefera ca doctorul să se gândească la cazul lor atunci când sunt în cabinet, nu la numărul celor care aşteaptă pe hol. Sunt convinsă că nu toţi medicii se distrează ţinând pacienţii pe hol. Aşa cum ştiu şi că nu sunt toţi competenţi, interesaţi, preocupaţi. Dar putem să facem diferenţa.