Ceea ce spunea Ginsberg, acum cincizeci de ani, "America, ti-am dat totul si acum sunt nimic", imi pare o buna definitie si pentru mine insumi.

M-am obisnuit sa dau ceea ce mi se cere. In general, prietenii au nevoie de mine cam pe la miezul noptii, duminica, in somn, in vacanta. Intotdeauna e o chestiune de viata si de moarte. Pai, daca n-ar fi, nici nu v-as povesti. Cum si eu am fost zi de zi la stramtoare, e limpede ca-i inteleg si ii si aprob. Datorita prietenilor mei n-am dat faliment in viata de zi cu zi. Dar, din cauza asta, viata mea personala e praf si pulbere. Stiti cum vine asta. E poetic.

Si, daca nu m-ar umfla rasul, as zice ca e si adevarat. Pentru ca prietenii si prieteniile m-au impiedicat sa parasesc Romania. Nu m-am putut da dus nici cand mi s-a oferit posibilitatea, nici cand se prabusea cerul peste mine.

Acum, Romania e cea care cere ceva de la mine. Imi cere s-o inteleg, s-o iubesc neconditionat, sa o apar si sa o cant. Romania imi bate obrazul ca m-am imburghezit, ca nu mai sunt cel de odinioara. Nu vrea sa accepte ca am imbatranit, ca uneori articulatiile mele scartaie, ca ma simt cuprins de lene, de sastiseala. Ea se simte pururi tanara si ferice si - zic io - nu poate sa priceapa ca noi, astia care o batem cu pasul, putem fi muritori. Ce-i mai rau e ca eu nu mai inteleg ce vrea Romania de la mine. Sa ma uit in ochii ei ca la douazeci de ani? Sa-i fac complimente? Eu cred ca sirul foarte lung de dezamagiri m-a razuit, m-a pilit, m-a ruginit si ca, la glasul de sirena al tarii mele, auzul meu nu mai poate sa minta. Stiu, de asemenea, ca intre Romania profunda si mine, cel superficial, s-a cascat o prapastie. I-am dat tineretea mea, i-am dat puterea mea de munca si talentul meu (atat cat l-am avut, nici mai mult, dar nici mai putin), incat ceea ce spunea Ginsberg, acum cincizeci de ani, "America, ti-am dat totul si acum sunt nimic", imi pare o buna definitie si pentru mine insumi.

Dar ma intreb daca am, totusi, dreptul sa cer ceva tarii mele. Daca pot sa indraznesc sa-i cer sa fie mai dreapta, mai inteligenta si mai frumoasa. Evident, n-am sa lacramez langa firul de iarba, n-am sa compatimesc cu dealurile si cu vaile, n-am sa-mi pun capul pe umarul Carpatilor, cum numai poetii de doi lei pot s-o faca. Dar tot nu ma pot impiedica sa ma intreb daca nu cumva m-am ratacit in tinuturile paradoxale ale Traciei, daca nu cumva sunt un soi de alien mofturos. Are cineva dreptul sa-i ceara patriei sale sa se trezeasca din somnul cel de moarte? Sunt indreptatiti mofturosii ca mine sa fie critici la adresa mentalitatilor si lasitatilor neaose? E cinstit sa vreau totul, dintr-o data? E bine sa pretind binele asa cum vad eu binele?

Ei bine, da. Tara la care se inchina si pe care o lingusesc toti nimuricii - ca pe o curtezana batrana si descreierata, cum zicea Caragiale - este in primul rand a mea. Eu sunt (noi suntem) tara pe care o car (o caram) dupa mine (dupa noi), ca melcul. Nu pot inchide ochii. Nu ma pot preface ca imi place sa am o vaca de muls care imi da totul si careia ii iau totul. Sunt patetic, dar, daca n-ar fi fost asa, eram acum pe undeva prin Bahamas, plescaind cocktailuri, sau prin vreun minister, vanzand indulgente.

De cincisprezece ani ma trezesc ca Romania tot cere ceva. Uneori, mi se pare ca imi pretinde sa fiu orb, mut si surd. Sa ma prefac prost. Alteori ma vrea smecher. De cele mai multe ori, ma obliga sa fiu destept, inventiv, metaforic, ca sa fac albul negru si negrul, alb. Ei bine, astazi m-am saturat. Vreau sa fim pe picior de egalitate. Vreau de la tine, Romania, sa termini cu fandoselile. Si, mai ales, vreau sa ma lasi in pace. Nu-ti mai datorez nimic, in afara de o strada pierduta din Bucuresti, unde m-am nascut si unde am avut ghinionul sa ma indragostesc.

Romania, inceteaza. Intre noi doi, acum!