Asemeni multor fani ai tehnologiei din întreaga lume, am regretat moartea prematură a lui Steve Jobs. E întotdeauna trist când ne părăseşte cineva în floarea vârstei, dar în acest caz s-a adăugat şi o notă ceva mai personală.

Steve Jobs a ţinut discursul oficial de la serbarea mea de absolvire a facultăţii la Stanford, în 2005. Studenţii află cu câteva luni înainte cine va susţine discursul şi, deşi oricine poate propune un nume, nimic nu este sigur până când persoana aleasă nu acceptă invitaţia. Este o onoare să ai ocazia să ţii acest discurs de absolvire, cu predecesori precum secretarul general al Naţiunilor Unite Kofi Annan, consilierul pe securitate naţională Condoleezza Rice sau preşedintele Republicii Peru, Alejandro Toledo.

La primirea e-mailului ce anunţa participarea lui Steve Jobs la ceremonie, majoritatea colegilor mei au fost extraordinar de entuziasmaţi. Se întâmpla într-o vreme în care Apple avea un mic grup de fani, iPhone-ul nu fusese încă inventat, iar vânzările de iPod-uri erau încă la început. Totuşi, designul impecabil şi calitatea deosebită a produselor Apple erau cunoscute tuturor, chiar şi celor ca mine, care nu folosiseră decât PC-uri toată viaţa. Într-un cuvânt, ştiam destule ca să mă facă suficient de curioasă să aud ce are de spus fondatorul Apple şi ce voia să ne împărtăşească din agitata lui experienţă. Când a sosit în sfârşit şi ziua absolvirii, ceremonia a fost emoţionantă. Studenţii s-au strâns în centrul stadionului, scan-dând diverse încurajări în aplauzele rudelor şi prietenilor din tribune. Am avut norocul ca mama să fie alături de mine la aceste momente unice, iar ea mi-a povestit ce pestriţi şi energici arătam de sus, din tribune. Absolvirea la Stanford este în mare parte o ceremonie dezorganizat-organizată, botezată "the whacky walk", în care absolvenţii îşi decorează costumele negre tradiţionale în moduri cât mai trăsnite. Este un mod inedit de a-şi exprima creativitatea, dar şi de a trimite mesaje de mulţumire celor dragi. Când în sfârşit toată lumea s-a aşezat, discursul lui Jobs i-a urmat celui al preşedintelui universităţii, John Hennesy.

Mă pregătisem psihologic pentru un discurs din categoria "sirop", cu multe referiri la "viitorul luminos" ce ne aşteaptă şi încurajări standard. Îmi amintesc şi acum şocul pe care l-am avut când Steve ne-a povestit despre cum a fost abandonat la naştere de părinţii naturali, cum a părăsit facultatea, a fost concediat de la compania pe care a fondat-o, dar şi cum s-a îmbolnăvit de cancer la pancreas. Atenţia tuturor a fost atrasă imediat. Nu înţelegeam cum toate aceste lucruri ar putea fi considerate bune şi cu atât mai puţin motivaţionale pentru noi, la sfârşitul a patru ani de muncă intensă. Mă aflam aproape de scenă, dar la o distanţă prea mare pentru a-i putea vedea exact expresia feţei. Totuşi, pe măsură ce ne-a explicat ce a învăţat din ceea ce i s-a întâmplat şi cum s-a redescoperit pe sine prin toate aceste experienţe, mi-am dat seama ce vorbitor carismatic, amuzant şi inteligent era. Discursul ne-a captivat şi motivat pe toţi, nimeni nu-şi putea lua ochii de la el şi aşteptam cu sufletul la gură să auzim concluziile acestor experienţe unice. La finalul discursului, toată lumea a izbucnit în aplauze şi sunt convinsă că am văzut chiar şi câteva lacrimi de emoţie printre studenţi.

Am plecat de pe stadion entuziasmată şi gata să înfrunt lumea. La fel şi colegii mei. Urma să ne îndreptăm în direcţii diferite, dar asupra unui lucru am fost cu toţii de acord: am avut parte de cel mai bun prezentator şi discurs de absolvire din toată istoria Stanford.

Sabina Ştefania Alistar este doctorand la Universitatea Stanford, în Management Science & Engineering, cu o bursă oferită primilor 5% dintre studenţi, şi dezvoltă modele matematice pentru evaluarea impactului deciziilor din sănătate, în special pentru controlul bolilor infecţioase (HIV). Proiectele sale au fost publicate în prestigioasele jurnale PLoS Medicine şi Medical Decision Making.

Text publicat prin amabilitatea DAS CLOUD (www.dascloud.ro)