De aceea, cei de la vânzări câştigă mai bine decât cei din „producţie“, decât cei care fac produsul propriu-zis. Dacă extindem puţin discuţia, ajungem la marcă, brand şi produs. Ani de zile am trăit cu iluzia că produsul este mai important şi înţelegem acum că brandul este mai puternic. Un produs sau un serviciu de o calitate mai slabă poate face mai mulţi bani, poate rezista mai mult, dacă are un brand bun. Poţi face produsul în România, în Moldova sau în China (un bun furnizor pentru Dedeman) şi în orice moment găseşti pe cineva să-l execute. Un brand se construieşte mai greu. Americanii fac produsele unde este mâna de lucru mai ieftină, dar bagă sume uriaşe în marketing, în imagine, în brand. Acolo este cea mai mare valoare adăugată şi prin asta cuceresc pieţele lumii.

Poate jumătate din componentele unui BMW sau ale unui Mercedes sunt făcute în România: volanul la Bistriţa, motorul la Sebeş, cauciucurile la Timişoara, o piuliţă la Sibiu sau tapiţeria la Ploieşti. Dar brandul este german, iar acest lucru face toţi banii, nu contează unde sunt făcute componentele. Iar maşinile germane au cea mai mare marjă din industria de componente auto (ironic, Dacia, o maşină low-cost, are o marjă care se apropie de cele ale brandurilor premium).

Brandul, povestea lui, spusă zi de zi, an de an, duce produsul mai departe şi îi asigură supravieţuirea. De asemenea, puterea brandului aduce o marjă mai mare pentru produs, ajutându-l să facă faţă competiţiei.

Noi tot ne mândrim că avem produse bune, româneşti, începând de la roşii, mere, pâine până la haine, costume, pantofi versus ce ne aruncă Occidentul. Cum pot românii să cumpere mere poloneze în loc de mere româneşti de la supermarket? Cum se poate duce tineretul din ziua de astăzi la cârpele de la H&M versus cunoscutele rochii de pe Lipscani sau Calea Victoriei?

Ce pantofi de piele se făceau pe vremuri la Guban (Timişoara) comparativ cu pantofii din ziua de astăzi, pe care îi porţi o lună şi se rup! Ce maşină bună era Dacia făcută în anii ’70! Ce cămăşi făcea Ceauşescu şi cum sunt cele de astăzi, când le speli o dată şi deja se scămoşează! Ce bere era înainte şi ce bere este acum! Fiecare dintre noi a auzit aceste remarci. Produsele de pe vremea comunismului erau mult mai bune decât cele de astăzi.

După ’90, multe companii au trăit cu iluzia că este de ajuns să faci un produs şi se vinde de la sine. Nimeni nu-şi punea problema concurenţei, nimeni nu-şi punea problema preţului sau a brandului. Marketingul era o noţiune abstractă, doar un capriciu.

Când s-a dat liber la importuri, o treime din economia românească s-a trezit că românii nu le mai cumpără produsele. Consumatorii au început să facă comparaţii şi să aibă opţiuni. Decizia lor a fost cruntă pentru produsele româneşti. Foarte multe dintre ele nu au făcut faţă schimbării timpurilor, erau depăşite de vremuri, pentru că între timp au venit alte generaţii. Nu aveau ambalaj, nu aveau culoare, nu aveau sclipici, nu aveau un brand.

Românii care au preluat companiile în procesul de privatizare, de multe ori directorii fabricilor în perioada comunistă, nu au ştiut ce să facă cu produsele mai departe (poate nici nu-şi propuneau lucrul acesta), pentru că ei îşi concentrau atenţia numai pe partea de producţie. Asta ştiau să facă. Dar dincolo de poarta fabricii era o altă lume, pe care nu o cunoşteau, mult mai dură, cea a consumatorului, a celui care îţi validează produsul prin achiziţia lui. De investiţie în brand nici nu se punea problema, pentru că era considerată o cheltuială inutilă care nu aduce niciun venit palpabil.

Treptat, multe nume româneşti au ieşit din piaţă, au ajuns la fier vechi, la propriu şi la figurat.

Pe piaţă însă au apărut alte nume, dincolo de cele străine, care şi-au făcut loc. Noii antreprenori români au început să-şi construiască brandurile de la zero, din necesitatea de a se face cunoscuţi. Mulţi le-au dat o poveste – numele lui, numele fetiţei, numele soţiei, un nume găsit la întâmplare într-o carte sau un nume străin, care dădea mai bine decât un nume românesc. Dacă era un nume german era perfect.

Brandurile româneşti noi, apărute după ’90, au câştigat teren pentru că a trebuit ca proprietarii să investească în ele pentru a le face cunoscute. De aceea, ei sunt mai bine pregătiţi pentru lupta de zi cu zi cu competiţia. Odată cu criza, pe piaţă există un trend al consumatorilor români de a cumpăra într-un spirit de solidaritate brandurile româneşti. O parte din antreprenorii români au înţeles acest lucru şi au investit în marketing. Alţii au tăiat bugetele şi au pierdut teren în piaţă. Multinaţionalele care aveau în portofoliu branduri româneşti au început să reinvestească în ele pentru a nu pierde schimbarea din mintea consumatorilor. Nu de multe ori, privirea consumatorilor se îndreaptă fără niciun cost către brandurile româneşti. Această fereastră poate ţine încă alţi câţiva ani.

De aceea este important ca antreprenorii români să investească acum în brandurile lor, să le spună povestea, să le dea o valoare în mintea românilor. O investiţie acum, chiar dacă nu va produce vânzări de mâine, va asigura supravieţuirea unui brand şi a unei afaceri.