Cei care au semnat conduşi de Jamie Dimon, şeful celei mai mari bănci americane, J.P. Morgan, spun că a venit timpul ca afacerile să creeze valoare şi pentru alţii, nu numai pentru ei şi acţionari. Nu toată lumea a aplaudat această declaraţie: Într-un comentariu, Wall-Street Journal a menţionat că aceste idei sunt nişte platitudini şi seamănă cu platforma politică a lui Elizabeth Warren, candidatul democrat pentru Casa Albă. Presa americană le-a reamintit executivilor că în anii ’80 salariile lor erau de 23 de ori mai mari decât câştigul mediu al angajaţilor, iar acum raportul a ajuns la 221. Niciun executiv nu a declarat că vrea să îşi taie din salariu. The Economist, revista britanică de business care are o istorie de 175 de ani, scrie că răspunsul la problemele capitalismului de astăzi ţine de încurajarea competiţiei şi nu a corporatismului: capitalismul nu mai funcţionează aşa cum ar trebui. Deşi există locuri de muncă, creşterea economică suferă, iar inegalitatea este din ce în ce mai ridicată. 

 

Într-un alt articol, The Wall Street Journal scrie că directorii executivi americani duc acasă mai mulţi bani decât apar în rapoartele companiilor: Spre exemplu, şeful Oracle, Mark Hurd, a câştigat 535 milioane de dolari pe o perioadă de trei ani, faţă de 190 de milioane de dolari, cât a raportat compania. Cea mai mare parte din acest câştig salarial vine din pachetul de acţiuni pe care îl primesc executivii şi creşterea preţului acţiunilor, de care beneficiază şi acţionarii. 

 

După anii ’80, când pieţele bursiere s-au democratizat şi oricine putea să cumpere acţiuni, directorii executivi, fiind plătiţi mai mult în acţiuni decât în cash, au început să-şi cumpere rivalii, să-i elimine de pe piaţă, să reducă numărul de angajaţi şi astfel puterea sindicatelor, să înlocuiască oamenii cu echipamentele, să pună presiune pe reglementatori pentru ca în final corporaţiile să devină din ce în ce mai mari şi ei să câştige din ce în ce mai mult, ceea ce până la urmă nu a fost un lucru rău. 

 

 

În declaraţii şi în campaniile de marketing, corporaţiile susţin tot timpul că pun clientul pe primul loc, dar realitatea este alta: prin achiziţia rivalilor, prin scoaterea celorlalte companii de pe piaţă, clienţii rămân fără prea multe opţiuni şi ajung să plătească preţuri din ce în ce mai mari. 

 

De asemenea, angajaţii rămân fără prea multe opţiuni şi nu prea au unde să se ducă, ceea ce face ca puterea lor să scadă sau să fie înlocuită de maşini. Deşi salariile executivilor au explodat, salariile angajaţilor au bătut pasul pe loc în ultimele trei decenii, lăsând pe dinafară celebra clasă de mijloc americană, care acum iese la pensie şi nu are prea mulţi bani, ci mai multe datorii. 

 

Economia americană creează locuri de muncă, dar ele sunt mai mult în servicii, acolo unde nu îţi trebuie foartă multă şcoală pentru a aduce la o masă farfurii pline cu burgeri. Pentru a creşte profitul companiilor, pentru a creşte preţul acţiunilor, pentru a încasa bonusurile, executivii americani au transferat activitatea de producţie în alte ţări, rămânând în America cu marketingul brandului, cu finanţele, cu conducerea companiei. 

 

 Mulţi se întreabă dacă acest trend al globalizării poate fi întors. Din toate aceste motive, cei mai mulţi se întreabă cum poate fi pusă în practică declaraţia semnată de executivii americani, că vor lucra şi pentru angajaţi şi pentru societate la fel cum lucrează pentru acţionari şi bonusul lor. 

Ipocrizia corporatistă este acum mai puternică decât capitalismul.