Este mai bine totusi, pentru sistemul democratic autohton, sa credem ca, pur si simplu, clasa politica nu poate sa desluseasca (inca) vocea electoratului. Am in vedere, atunci cand afirm toate aceste lucruri, pe de o parte rezultatele electorale din 2004, iar pe de alta parte, modul in care actorii politici relationeaza si interactioneaza. Sa fiu mai explicit!

Nu trebuie sa fii un fin analist politic pentru a vedea ca votul din noiembrie 2004 a consemnat o formula partidista, dar mai ales un Parlament cu o structura politica foarte echilibrata. Nici unul dintre competitori nu a obtinut din partea electoratului un credit suficient de mare pentru a putea forma un guvern majoritar monocolor. De asemenea, nici una dintre formatiunile aflate pe axa electorala centrala (la vremea aceea Uniunea Nationala PSDAPUR si Alianta Dreptate si Adevar PNL-PD) nu a beneficiat de un statut dominant, prin prisma diferentei de voturi care a stabilit ierarhia electorala. In cei doi ani si jumatate de mandat, partidele politice au incercat, printr-o metoda devenita deja clasica ("migratia politica"), sa-si intareasca in mod nenatural forta si relevanta parlamentara, dar nu au reusit sa schimbe fundamental raportul de forte consfintit de electorat. Practic, actorii politici sunt condamnati la cooperare. De altfel, acesta este cel mai important mesaj pe care cetatenii l-au transmis clasei politice. Prin votul exprimat, electoratul a obligat partidele sa adopte un tip de comportament specific acelor sisteme democratice consensualiste pe care Arend Lijphart le definea, in anii ‘60 ai secolului trecut. Expresie a pluralismului grupurilor sociale, dispersia electorala ar fi trebuit sa indemne actorii politici la negociere si la compromis, ca elemente constante ale actiunii politice. Corpul electoral nu a dorit ca puterea sa fie concentrata in mainile unei majoritati monocolore. Rezultatul votului a facut ca aceasta sa se imparta astfel incat guvernarea sa se caracterizeze printr-un grad sporit de inclusivitate.

In raport cu aceste evidente, comportamentul si atitudinea clasei politice au fost total anacronice. Liderii politici au actionat in permanenta intr-o logica majoritarista, caracterizata prin con-flictualitate, antagonism si concurenta distructiva. Jocul politic a fost unul de tip win-lose, desi nici unul dintre protagonisti nu s-a aflat in postura de a emite pretentii exclusiviste. De altfel, in pofida structurarii unei formule multipartidiste, confirmate, cu o mai mica sau mai mare acuratete, de fiecare moment electoral, actorii politici au evoluat cu obstinatie intr-o paradigma de tip maniheist. Acest pattern comportamental reprezinta un element constitutiv al sistemului politic postcomunist. Definirea si prezentarea celuilalt ca rau absolut, ca pericol suprem, ca factor de disolutie politica, morala, economica si sociala, precum si respingerea lui categorica fac ca, in acest moment, colaborarea sa devina imposibila. Riscurile imagologice si electorale ale unui pact cu "dusmanul de moarte" sunt mult prea mari pentru a fi asumate in mod public, transparent. De asemenea, perpetuarea acestui tip de abordare si de raportare la scena politica se realizeaza si in virtutea unei comoditati pragmatice de care dau dovada actorii politici. Le este mult mai usor sa critice, sa desfiinteze, sa anuleze si sa-si anatemizeze competitorul decat sa se autopromoveze, sa se pozitiveze si sa se puna in valoare prin propriile calitati si capabilitati.

In aceste conditii, societatea romaneasca asista impasibil la dezvoltarea tot mai independenta a doua Romanii. Acestea nu sunt cele despre care vorbea Adrian Nastase atunci cand incerca sa-si explice insuccesul electoral - Romania rurala, asistentiala si Romania urbana, antreprenoriala. Nu sunt nici cele pe care le-a creat sau le-ar fi putut crea procesul de suspendare/demitere a presedintelui Basescu - Romania pro-Basescu si Romania anti-Basescu. Sunt doua Romanii poate la fel de autentice ca si cele amintite anterior, dar spre deosebire de acestea, nu se situeaza pe pozitii polare. Ele nu se afla  intr-o relatie antagonica, din simplul motiv ca fiinteaza in realitati paralele. Este vorba despre o Romanie consensualista, cea a cetatenilor de la oras sau de la sat, pro sau anti-Basescu si despre o Romanie majoritarista, cea a clasei politice. Cele doua functioneaza dupa logici diferite.

Daca politicienii chiar nu inteleg mesajele pe care societatea le transmite, posibilitatea electoratului de a determina comportamentul reprezentantilor alesi se reduce considerabil. Relatia fireasca dintre alegator si ales tinde sa se inverseze, optiunile electorale devenind o simpla reactie de adaptare la modul de actiune al partidelor politice. In curand ni se va cere o majoritate si, probabil, satui de conflict si incertitudine, o vom da. Sa fim totusi optimisti! Poate nu este (doar) vina receptorului, ci (si) a emitatorului. Poate nu este suficient doar votul pentru ca actorii politici sa inteleaga mesajul cetatenilor. Poate ar trebui sa ne trezim mai des, nu doar o data la patru ani!