Tabloul lui Magritte trimitea la relaţia dintre capacitatea umană de a lua aparenţa drept realitate şi efectele confuziei dintre cele două, de la hazlia deziluzie practică (nu se poate fuma cu o pipă pictată) şi până la varii concluzii teoretice - de pildă, că etichetele date de limbaj nu sunt decât nişte clişee care simplifică arbitrar şi realitatea, şi imaginile create de artă. Caricatura de la Paris cu arma de foc şi religia era, în schimb, din capul locului suspectă la o astfel de manifestaţie: unii ar fi putut-o interpreta drept o delimitare graţioasă de echivalenţele ieftine între ideea de islam (sau de religie în general) şi cea de violenţă; alţii ar fi putut-o interpreta drept o ironizare fină a naivilor care încă mai stăruie să nege echivalenţa dintre islam sau religie în general şi violenţă. E posibil ca altora să le fi plăcut pur şi simplu faptul că francezii (sau europenii în general) încă mai ştiu să-şi invoce memoria culturală în situaţii de criză, în timp ce alţii să se fi înfuriat că francezii (sau europenii în general) de fapt nici nu mai fac altceva decât să se refugieze arogant şi inutil în acea memorie culturală, fără să-şi dea seama că dacă nu iau măsuri radicale să se apere de armele de foc concrete, următoarea generaţie n-o să mai ştie nici cine era Magritte, nici n-o să mai stea să se întrebe ce legătură e între o religie şi actele teroriste comise în numele ei.

Dar comentariile despre clişee, inspirate de tabloul pictorului belgian, nu doar că nu sunt inutile în contextul războiului cu teroriştii, ci ne ajută să ne eliberăm de propriile noastre clişee de înţelegere.

O seamă de oameni cumsecade şi respectabili s-au arătat indignaţi de atentatul de la Paris şi solidari cu victimele de la Charlie Hebdo (clişeu: valorile democratice ale europenilor civilizaţi sunt ameninţate de barbaria musulmană). Dar asta numai până când s-a extins în mediul lor virtual ideea că desenatorii n-ar fi fost de fapt decât nişte stângişti atei, imorali în viaţa privată, care îşi băteau joc de toate religiile şi n-aveau nimic sfânt, în reaua tradiţie a Revoluţiei franceze de unde ni s-a tras nouă în ultimă instanţă comunismul (clişeu: abandonarea creştinismului de către o Europă laicizată şi libertină a făcut posibilă afirmarea islamului, o religie demnă de respect pentru că adepţii ei o iau în serios şi sunt gata să o apere cu preţul vieţii). Şi discuţia se înfundă într-o frustrare: aşa ne trebuie dacă ne-am uitat credinţa, dacă ne-am pierdut tradiţiile şi valorile naţionale. Mai aproape ar trebui să ne simţim noi, creştinii, de musulmanii batjocoriţi de Charlie Hebdo decât de Occidentul ateu, materialist şi imoral, care ne-a luat suveranitatea economică şi politică şi acum vrea să ne ia şi intimitatea, cu legile sale Big Brother.

În acelaşi timp, o seamă de oameni la fel de cumsecade şi de respectabili s-au arătat viteji din fotoliu, susţinând libertatea de expresie cu orice risc (clişeu: libertatea de expresie este tocmai dreptul de a jigni şi insulta fără nicio oprelişte legală sau culturală ceea ce alţii consideră sacru). Dar asta numai până când s-a extins în mediul lor virtual ideea că dacă ar fi ca principiul libertăţii neîngrădite să se aplice cu consecvenţă, atunci ar trebui să fie acceptată recăderea în primitivismul social dinainte de era corectitudinii politice (clişeu: insultarea minorităţilor etnice, sociale sau sexuale nu este compatibilă cu o Europă civilizată, adică laicizată, dar insultarea religiilor da). Şi discuţia se înfundă într-o frustrare: cum adică să punem pe acelaşi plan apartenenţa religioasă cu cea de rasă, etnie, sex sau orientare sexuală, când prima e o relicvă a unui trecut de care ar trebui să scăpăm ca să ne putem numi civilizaţi, în timp ce celelalte sunt nişte elemente legitime ale individualităţii, care merită să fie afirmate şi respectate? Cum de nu văd, de pildă, musulmanii că Charlie Hebdo era de fapt de partea lor, a tuturor asupriţilor, a imigranţilor, şi că urmărea să-i elibereze de lanţurile religiei la fel cum urmărea să-i elibereze pe creştini sau pe evrei de lanţurile religiei lor?

Nici creştinismul idealizat după care tânjeşte prima categorie de mai sus, nici islamul sau creştinismul incriminate ca opresive de către a doua categorie nu sunt însă ce par a fi. Forumurile catolice occidentale sunt pline de tineri dezgustaţi de aerul familiar şi paşnic al Papei Francisc şi care tânjesc după un papă maiestuos, temut, capabil să tune şi să fulgere contra altor religii, a ateilor şi a celor care îndrăznesc să pună la îndoială dogmele. La fel, pe forumurile româneşti abundă nostalgia după legionarii care luptau curajos pentru românism ori după domnitorii ortodocşi perfecţi care conduceau o societate sănătoasă moral. Acestea sunt însă doar încercări disperate de folosire a trecutului ca magazie din care să-ţi poţi bricola un sens al vieţii plauzibil şi o identitate plauzibilă atunci când nu ştii sau nu poţi să găseşti în prezent elementele cu care să-ţi construieşti un sens al vieţii real, o identitate reală. Încercări de a te opune unei percepute ameninţări exterioare (la adresa ta ca individ ori a colectivităţii tale) printr-o strategie defensivă plauzibilă, chiar când îţi dai seama că nu mai poţi crede în aceleaşi lucruri ca strămoşii, că imitarea lor e artificială şi incompletă, că reţeta lor de a supravieţui cu succes e posibil să nu-ţi vindece ţie deloc percepţia că nu ai un viitor şi că nu ştii cum să trăieşti.

Comentatorii occidentali au observat, la rândul lor, că tinerii de la periferiile oraşelor occidentale care pleacă la jihad în Siria sau aiurea şi-au bricolat singuri o idee despre islam care nu mai are comun mare lucru cu islamul "ca la carte" al părinţilor lor moderaţi şi integraţi în societăţile lor. Şi este un lucru ştiut că religia organizată, ierarhică, bine înrădăcinată instituţional în societate îi sancţionează pe cei prea mistici ori prea rebeli ori care interpretează religia pe cont propriu, fiindcă interesul ei este să se conserve ca instituţie, nu să dinamiteze societatea. Toate religiile mari şi vechi produc aceleaşi probleme de interpretare, fiindcă textele lor sunt suficient de variate şi ambigue încât să permită interpretări variate - de aceea discuţiile despre creştinismul, iudaismul sau islamul care ar îndemna la pace sau la război sunt complet inutile. Singurele diferenţe relevante sunt cele de accent: când viaţa de apoi este valorizată de un grup de credincioşi net mult mai mult decât cea de aici, e semn clar că respectivii trăiesc frustrări sociale şi economice mari şi că grupul respectiv se foloseşte de religie ca de o supapă vitală în raport cu ele şi o transformă astfel în cel mai important element al identităţii lor, singurul teren unde îşi pot manifesta demnitatea şi libertatea. Invers, când un anumit grup de credincioşi ajunge să aibă putere socială şi economică, ideea de viaţă de apoi pierde importanţă în practica religioasă, iar religia devine ea însăşi mai mult o formă de divertisment sau un hobby.

Aşa se explică de ce francezii creştini sau musulmani cu un nivel de viaţă ridicat pot protesta faţă de bătaia de joc la adresa religiilor lor, dar fără a ajunge la violenţe, în timp ce unii dintre urmaşii de imigranţi francezi inadaptaţi, rămaşi "oameni de prisos" în societatea lor, iau personal batjocura la adresa Profetului, pentru că o identifică drept încă o insultă la adresa lor, şi o asociază cu insulta reprezentată de inferioritatea economică şi socială a "coloniilor" faţă de "omul alb". În lipsa acestei identificări şi asocieri care le oferă unora ca scop în viaţă lupta pentru a răzbuna insulta, violenţa nu apare, deşi frustrarea rămâne exact atâta timp cât cauzele ei extrareligioase continuă să se manifeste. La fel se explică şi de ce unii români s-au simţit aşa de repede solidari cu musulmanii batjocoriţi: percepţia de învinşi ai tranziţiei, percepţia că România însăşi ar fi o perdantă a tranziţiei îi îndreaptă pe aceştia spre căutarea febrilă şi înşfăcarea oricărui element cultural aflat la îndemână care poate funcţiona pe post de haină, pavăză, acoperământ simbolic: dacii, legionarii, Eminescu, Ştefan cel Mare, cutare profet ortodox, cutare legendă despre un sfânt, nişte moaşte. Dar nici dacii, nici moaştele nu sunt ce par a fi pentru privitorul grăbit, gata să dispreţuiască şi să condamne. Dacă înţelegem asta, atunci înţelegem şi că această căutare nu merită să fie ridiculizată simplist drept primitivism care poate fi eradicat cu forţa din societate, la fel cum laicitatea europeană nu poate clama că o să fie victorioasă atunci când toţi musulmanii vor fi forţaţi să fie la fel de politicoşi când văd caricatura Profetului aşa cum sunt creştinii când văd caricaturile Treimii.