M-a bucurat nespus de mult victoria pe care preşedintele Dacia Piteşti, domnul Nicolas Maure, a obţinut-o asupra obtuzului minister al Transporturilor: în sfârşit, autostrada Piteşti-Sibiu a devenit „prioritate zero” şi ar urma să fie gata până în 2020. „După 2020 nimeni de la Renault-Nissan nu va înţelege cum de nu există un sistem minim de autostrăzi în România. Dacă Sibiu-Piteşti nu e gata până atunci, va trebui să luăm decizii importante”, spunea marţi, 7 aprilie, domnul Maure. Au trecut doar două zile şi ministerul Transporturilor a anunţat: „După observaţiile de la Comisia Europeană, autostrada Sibiu – Piteşti figurează în Master Planul General de Transport pe primul loc la proiectele de autostrăzi cu un punctaj general de 112,22”. Aparent, a fost vorba de presiunile Comisiei Europene, dar cred că este evident că ministrul Ioan Rus s-a speriat. În octombrie 2014, ministrul Rus susţinea că, pe baza unor analize “absolut ştiinţifice”, legătura între Piteşti şi Sibiu abia se califică pentru un drum expres, nici vorbă de autostradă.

Sigur că Dacia Piteşti are o forţă deosebită în economia României – cel mai mare exportator, 13.000 de angajaţi la Piteşti şi alţi 10.000 în activităţile conexe - iar o plecare sau o restrângere a activităţii ar fi o catastrofă. Deci, este evident de ce ministrul Rus (şi guvernul Ponta) s-au grăbit să se conformeze solicitărilor domnului Maure. Totuşi, cred că mai este loc pentru nişte concluzii suplimentare.

Prima concluzie: urmare a incompetenţei guvernului Ponta, am pierdut luni bune cu finalizarea Master Planului pe Transporturi şi, implicit, în aprobarea Programului Opreaţional Infrastructură Mare, care nu a trecut nici acum de Comisia Europeană. Cât de obtuz şi rău intenţionat poţi să fii să insişti luni întregi că Piteşti-Sibiu nu are nevoie de autostradă, dar plasezi în fruntea priorităţilor autostrada spre Alexandria, fieful lui Liviu Dragnea? Întregul an 2014, specialiştii în transporturi din România au transmis Guvernului că greşeşte, dar domnul Ponta a cedat doar la presiunea Dacia. Executivul acesta nu ştie decât de frică, niciodată de vorbă bună şi de raţiune!

A doua concluzie: nu toate companiile au forţa celor de la Dacia, de aceea ar fi bine să se asocieze dacă vor să conteze în negocierile cu puterea politică. În paranteză: am discutat, recent, cu un fost oficial european care mi-a explicat unul din motivele pentru care România nu are produse tradiţionale recunoscute la nivel european. Pentru că producătorii români nu se asociază! Salamul de Sibiu este pe cale să obţină statut de denumire de origine geografică recunoscută doar după ce 90% din producători s-au asociat. Uitaţi-vă şi la AmCham – camera de comerţ româno-americană – cum reuşeşte să-şi promoveze interesele. Din această perspectivă, îndemnul meu către oamenii de afaceri români este: luaţi-vă înapoi Camera de Comerţ şi Industrie a României (CCIR).

Scandalurile legat de Mihai Vlasov – care şi-a luat Rolls Royce cu banii CCIR şi stătea într-o locuinţă a instituţiei – arată ce coruptă era această structură care, în mod firesc, trebuia să reprezinte interesele zecilor de mii de oameni de afaceri. Aş vrea să vă prezint unul singur dintre avantajele asocierii antreprenorilor români: ar putea deveni partener al Guvernului la modificarea Codului Muncii, aşa cum se întâmplă în unele state din SUA. Forţa sindicatelor este evidentă, la fiecare modificare a Codului Muncii au fost la negocieri şi au reuşit să se impună. Uitaţi-vă ce a reuşit o singură companie, Dacia, care nici măcar nu este cea mai mare din România! Gândiţi-vă ce ar putea reuşi o cameră de comerţ condusă de un lider onest şi dedicat promovării intereselor mediului de afaceri.

George Mioc este un antreprenor român care a emigrat în anul 1975 şi s-a stabilit în SUA. Este proprietarul unei fabrici care produce profile de aluminiu.