IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Conceptul de „prezenţă” este un concept foarte greu de pus în practică. Toată lumea îl înţelege raţional, dar raţionalizeză atunci când explică de ce „i-a luat valul”, sau „nu s-au putut abţine” şi nu au mai putut fi prezenţi în înţelesul conceptului, adică liniştiţi, aici şi acum, cu mintea deschisă să primească informaţia care vine către ei, nu să o respingă. Toată ştiinţa cărţilor ne îmbogăţeşte cu concepte, însă doar expunerea repetată la propriile experienţe consolidează înţelesul acestor concepte. Prea puţin din ce cunoaştem, dar nu experimentăm, se sedimentează la nivel de înţelepciune.

În termeni de comunicare şi de prezenţă am observat că noi, oamenii, ne împărţim în două categorii: oameni care vorbesc cu oameni şi oameni care vorbesc la oameni. Încercând să port o discuţie în urmă cu câteva zile am sesizat că interlocutorul meu vorbea la mine, nu cu mine. Am avut şansa, în tăcerea prelungită în care am fost forţată să rămân, să am bucuria revelaţiei de a putea vedea distincţia dintre aceste feluri de a vorbi pe care lumea le practică.

La oamenii care vorbesc cu oamenii sau care reuşesc de obicei să poarte un dialog, apar în discuţie întrebări, mirări, răspunsuri, clarificări, dubii, cereri, sfaturi, râsete. Dialogul, chiar dacă este inegal, pentru că uneori unii dintre noi avem mai mult de spus decât interlocutorii, dacă ar fi privit din afară, ar fi perceput ca o interacţiune, ca o participare. Fiinţele implicate ar avea dinamică, curtoazie, reverenţă pentru interlocutor.

Oamenii care vorbesc cu oamenii se susţin în dialog sau oferă unii altora rândul la replică, ştiu că şi ceilalţi ar avea poate ceva interesant de spus. Dialogul este în regulă dacă desfăşurarea lui presupune suite de întrebări şi de răspunsuri, reciprocitate, şi dacă întrebările generează expunere şi generare de conţinut, nu justificare. În dialog, interlocutorul este mereu subiectul central, punctul de referinţă. Alegerea interlocutorului de dialog este selectivă. Dacă dialogul ar fi privit din afară, ca un film, imaginea ar avea echilibru, fiecare dintre cei implicaţi ar fi pe rând într-un rol central, vizibil, egali.

Celălalt tip de comunicare este unul de tip monolog, numai că, spre deosebire de monologul artistic, de scenă, sau de monologul la radio sau la televizor (sau situaţiile fireşti în care este ceva de comunicat/transmis), acesta este unul dureros din punct de vedere al poziţionării: am prins un om, îl ţin captiv să îmi asculte povestea. Oamenii care practică acest tip de vorbire, pentru că nu este comunicare, abuzează.

Relaţionarea lor este unidirecţională şi acaparatoare. Vorbitul pentru captarea atenţiei nu a fost vreodată o tehnică de succes. Felul acesta de oameni îşi caută interlocutori care să asculte la ei şi care, de preferat, să intervină cât de puţin în discuţie. În capul şi în fantasma lor este că ei stau de vorbă cu interlocutorul, dar interlocutorul este doar pe post de obiect, niciodată de subiect. Ce se aude este mai mult zgomot decât discuţie.

Tăcerea interlocutorului, în acest caz, nu este ascultare, ci captivitate. Dacă ar fi privită din afară această scenă ar fi una debalansată, agresivă, inflaţionată. Personajul care vorbeşte, deşi este în mişcare, este foarte static, expresivitatea este mai degrabă la cel captiv. Când vă simţiţi captivi în astfel de situaţii, puteţi întreba: vorbeşti cu mine sau la mine? Nu veţi primi un răspuns, dar veţi putea lua o pauză binemeritată şi vă veţi savura bucuria prezenţei. …Până la urmă, câinii latră, caravana trece.