IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Cât de aproape suntem fiecare dintre noi de binele nostru individual, cât de clar ne este acest lucru şi ce facem cu această informaţie face diferenţa dintre oamenii echilibraţi şi cei care explică ad infinitum că totul este OK, dar…

Vă propun un scurt exerciţiu de memorie: gândiţi-vă la câteva situaţii din trecut în care v-a fost evident cum sau ce este binele cuiva şi aţi încercat să comunicaţi perspectiva dumneavoastră unor oameni. Câţi dintre ei au oferit o explicaţie care justifică ce îi ţine departe de acel bine? Câţi dintre ei au spus că de luni vor lua calea acelui bine? Câţi dintre ei v-au rugat să îi ajutaţi? Câţi dintre ei au cerut mai multe clarificări şi au încercat să înţeleagă punctul dumneavoastră de vedere ca să se poată folosi de el? Câţi dintre ei sunt acolo unde este şi binele lor?

Un om în căutare de mai bine va şti exact unde să ceară un sfat sau unde să îşi afle un reper, pe când un om care este în rutina lui sau mai bine zis în ignoranţa lui fie va fi în negare, fie va fi în căutare. Căutarea în locuri mereu nepotrivite ar trebui să ridice şi ea un semn de întrebare. Negarea nu ar mai trebui să ridice niciun semn de întrebare, ci ar fi mai înţelept să pună un punct oricărei porniri de a ajuta. Un om care are de făcut o recomandare sau care are de dat un sfat se va autorăni, autodezamăgi, autoîndepărta de cel care nu are nevoie de sfatul sau de recomandarea lui, iar negarea este cel mai clar indiciu că nu este nimic de primit de la cel care are ceva de oferit. Negarea nu este doar de tipul „ba nu“, ci are şi manifestări expresive, nuanţate, de tipul „da, dar“ sau „nu înţelegi“ sau „la mine e diferit“. Oricare dintre întrebările „de ce zici asta?“, „ce te face să vezi lucrurile aşa?“ sau „tu cum ai face?“ este indiciul clar că există un interes şi discuţia merită să fie continuată.

În analizele pe tema conducerii pe care le folosesc şi la care am acces este foarte interesantă o combinaţie de întrebări la care răspund oamenii din jurul unui manager: în ce măsură persoana pe care o descrii este interesată de propria dezvoltare? şi în ce măsură persoana pe care o descrii va accepta în mod constructiv feedbackul?

Iniţial nu am observat cât de importante sunt răspunsurile la aceste întrebări, mulţi ani chiar le‑am trecut cu vederea considerându-le întrebări operaţionale, de proces. Însă de curând am pus ochii pe ele şi mi-a fost revelat secretul lor. Este fascinant şi amuzant că înainte de o sesiune de consultanţă cu un manager mă uit doar la răspunsurile la aceste întrebări. Ideală este varianta în care ambele răspunsuri sunt în foarte mare măsură, atunci totul este clar, discuţia curge. Cea mai grea este situaţia în care omul este perceput de cei din jurul lui ca fiind preocupat în foarte mare măsură de propria dezvoltare, dar tot cei din jur vor spune şi că feedbackul pe care urmează să îl primească acel manager de la ei nu va fi primit în mod constructiv.

În prima situaţie discuţiile sunt lungi şi constructive, iar în a doua situaţie discuţiile sunt mai scurte şi mai mult orientate spre a demonstra ceva decât să fie orientate spre clarificare sau recomandări. Din păcate şi datele centralizate arată clar că oamenii, deşi declară că sunt deschişi să afle lucruri despre ei, recunosc că nu vor fi prea încântaţi de feedbackul pe care îl vor primi. Este interesant, dar trist, să văd manageri care, declarativ, vor să crească şi să se dezvolte, dar care abia aşteaptă să înşire toate explicaţiile pentru care nu pot să o facă.

Tot aceşti manageri se plâng de lipsa iniţiativei, a proactivităţii, a autonomiei la subordonaţii sau la colegii lor, dar cum poate fi ea stimulată dacă tu, manager, stai întins pe podea fericit că nu trebuie să te sprijini de nimic şi lângă tine stă în picioare un coleg care îţi întinde o mână? De câte ori crezi că o va face? De ce ar face-o? Este felul acela de situaţie în care cineva te roagă să exprimi o părere pe care, de fapt, abia aşteaptă să o contrazică.

Manifestul meu nu este despre cum să facem binele mai vizibil, ci despre cum să ne bucurăm ştrengăreşte de tot ceea ce ştim şi înţelegem noi despre ceilalţi, în tăcere deplină. Pentru că mai rău decât a nu face bine este a face bine cu forţa.