E adevărat că şcoala românească are lipsurile ei, că programa e pe alocuri învechită, că nu există o strategie coerentă şi aşa mai departe. Dar e adevărat şi că toţi specialiştii în IT, atât de lăudaţi de toată lumea, au terminat aceeaşi şcoală. Costin Raiu, spre exemplu, a dezvoltat primul antivirus românesc când era încă la liceu, iar la orele de informatică i se explicau beneficiile limbajului Pascal (dezvoltat în 1970).

Mircea Paşoi a pus la 23 de ani bazele Summify, business pe care l-a vândut ulterior celor de la Twitter, în timp ce manualele de informatică vorbeau de importanţa C++ (popular la sfârşitul anilor ‘90). Niciunul dintre ei nu a învăţat la şcoală limbaje de programare actuale, ci unele vechi, cu o relevanţă îndoielnică, dar pasiunea i-a ajutat să-şi dezvolte singuri abilităţi extraordinare. Costin Raiu este acum directorul echipei globale de cercetare si analiza de la Kaspersky Lab, iar Mircea Paşoi este cofondator al unui start-up din San Francisco, Alien Labs.

Am făcut această lungă introducere pentru a evidenţia faptul că nu doar şcoala e de vină, aşa cum se tot zice, pentru lipsa forţei de muncă din România.

Nimeni nu mai vrea să înceapă de jos, iar asta înseamnă că formarea unui specialist – indiferent de domeniu – a devenit aproape imposibilă. Excludem de aici domeniul IT, în care piaţa a redefinit coordonatele. Cea mai mare capcană, atunci când eşti la început de drum, e să crezi că ştii bazele meseriei. Dacă ai citit trei sau treizeci de articole pe internet, dacă ai văzut două filmuleţe de la Ted Talks sau dacă ai urmat la master un curs în tehnici de marketing nu înseamnă că ştii să vinzi un produs. Ştii să vinzi un produs doar atunci când cineva s-a decis să îl cumpere.

Pe de altă parte, era inevitabilă situaţia în care pretenţiile unor tineri cresc. Sigur că programatorii vor salarii mari încă de la început, pentru că aud zi şi noapte cât de bine se câştigă în domeniu. Ar fi complet anormal să mergi la un interviu pentru un job în IT şi să spui că te mulţumeşti cu salariul minim. în alte domenii, însă, lucrurile nu stau aşa; asta nu înseamnă că lista de probleme e mai scurtă. Să luăm presa ca exemplu. Credeţi că tinerii ziarişti se văd lucrând într-o agenţie, făcând muncă de teren sau lucrând într-un studio de televiziune, unde ar putea eventual să şi prezinte ştirile de seară? Aşteptările sunt supradimensionate, iar dezamăgirea certă.

Nu e nimic greşit în a dori să lucrezi într-un domeniu care îţi place; acesta ar trebui să fie de fapt idealul fiecăruia în viaţă. Nu spun că ar trebui să te trezeşti dimineaţa simţindu-te fericit că mergi la birou, dar nici că ar trebui să te gândeşti deja că mai ai 8 ore şi jumătate până ajungi iar acasă. E vorba de un compromis, de a găsi un job care să te motiveze atât financiar cât şi pe plan personal, care să îţi dea posibilitatea de a te dezvolta.

Dar asta cere răbdare, iar generaţia tânără nu excelează la asta. Şi ajungem într-un cerc vicios, în care angajaţii aleg varianta cea mai la îndemnână, a unui job care nu le spune prea multe dar unde plata e bună şi în care companiile acceptă candidaţi fără prea mare pregătire sau legătură cu domeniul (de multe ori şi fără prea mare interes), oferindu-le un salariu decent, pentru că altfel nu-şi pot desfăşura activităţile.

O să plec de la prezumţia că sunteţi de acord cu ce am scris mai sus, şi probabil că mulţi tineri sunt, dar e o logică pe care noua generaţie nu o mai respectă. Logica noii generaţii de angajaţi e una mai simplă: un job care să îmi placă sau un job care să fie bine plătit; în multe cazuri, după câteva luni de zile singura varianta acceptabilă rămâne cea a unui job bine plătit, şi asta pentru că locul de muncă pe care îl visau presupune alte lucruri decât îşi imaginau ei. Cei intraţi recent pe piaţa muncii nu mai au răbdare să o ia de la zero, să parcurgă nişte etape, să înţeleagă că experienţa se câştigă în timp şi că, în mod normal, salariul creşte odată cu lista de atribuţii de pe fişa postului. Sau poate că ar avea răbdare, dacă tot procesul de mai sus s-ar consuma în jumătate de an.

Criza de personal se va accentua accelerat în anii ce vin, iar soluţiile nu par să fi fost încă identificate. Ar fi nevoie de mai multe schimbări – alegerea unei specializări încă din timpul studiilor, adaptarea programelor şcolare la realitatea de azi şi la cerinţele de pe piaţa muncii şi introducerea consilierilor de orientare profesională în şcoli, după modelul care funcţionează de ani de zile în alte state. Asta nu înseamnă, repet, că sistemul educaţional reprezintă principalul motiv pentru care ne aflăm aici; dar o corecţie aplicată acestuia pare a fi cea coerentă metodă de a ne asigura că nu ne transformăm într-o ţară în care toţi vor să fie IT-işti sau, de ce nu, să prezinte ştirile.