Traim intr-o cultura anti-plictiseala. Anti-jumatati de masura. In toata revistele, si de barbati si de femei, ni se dau sfaturi despre cum sa traim la maximum, la extrem, bla-bla. Atentie, urmeaza un text nerecomandat dependentilor de adrenalina. Pasiunile arata si altfel, spune un mic-burghez.

E un pasaj intr-un roman al lui Nick Hornby (sunt cateva carti ale omului astuia traduse in romaneste, enjoy!) despre pasiunea unui fan al unei echipe de fotbal. Este cred si cea mai buna definitie a pasiunii. Eroul povesteste la un moment dat teribila placere de a urmari un meci urat al echipei iubite. Aici se deosebesc amatorii de spectacol si pasionatii adevarati de fotbal, spune Hornby.

Un simplu amator va astepta goluri multe, driblinguri spectaculoase si tot tacamul ieftin cu sclipici, numai bun de luat ochii. In schimb, un initiat, un pasionat, va sti intotdeauna sa savureze pe o ploaie rece un meci fara miza, plin de faulturi aiurea, cu scor alb, un meci pe care un profan il va uita intotdeauna imediat.

Exista o intreaga cultura a extremului, de la cum sa te arunci cu coarda elastica pana la cum sa-ti cumperi un fotoliu ultrafuturist de 5.000 de euro pentru sufragerie. Pana si in fotbal exista o intreaga cultura a fanatismului aiurea, de tip violent.

Numai in ultimii doi ani am vazut cel putin cinci filme despre hooligans, despre tifosi si ce alte denumiri vor fi avand. Un intreg cult al cool-ului violent. Inainte de a fi moralizatoare sau nu, aceste filme contin un "icon" al barbatului tare, al salbaticului fermecator urban. Cand vor aparea filme despre cool non-violent poate ne vom mira indreptatit de ce se intampla pe stadioane. Pana atunci insa, hooliganul, in ciuda discursurilor moralizatoare, apare in cultura noastra ca un soi de erou al orasului.

Bietii neinitiati inghit astfel de imagini standard pe nerasuflate. Pasionatii stiu ce-i un meci trist. Stiu sa injure si ceva mai incet, stiu sa scuipe pe stadion seminte cu o bolta ceva mai temperata si stiu ca n-are rost sa rupi un scaun din tribuna. Una dintre ima-ginile fotbalistice antologice ale ultimului deceniu a fost difuzata de postul public, cu ceva timp in urma. Se amanase un meci important din cauza unei ninsori apocaliptice care se abatuse asupra stadionului din Ghencea.

Camera se plimba de la un capat la celalalt al tribunelor si atunci am vazut zeci de mii de ochi pasionati gata sa infrunte totul pentru echipa favorita si, in acelasi timp, zeci de mii de guri scuipand ritmic coji de seminte intr-o asteptare febrila. Asa arata pasiunea. Stiti cu totii ce inseamna o pasiune mu-zicala de liceu. O trupa favorita nu are doar hituri, asa cum are pentru bietii "muritori" care doar se iluzioneaza ca sunt iubitori de muzica. Un pasionat asculta cu infierbantare tot ce a cantat trupa aceea vreodata.

Pentru fanii dedicati nu exista hituri, exista placerea de a asculta cel mai prost album al trupei fa-vorite. Diferenta dintre pasionati si obsedati? Primii iubesc muzica, obsedatii prefera look-ul si idolatrizarea. Mitul extremelor distruge tot: placerea de a vedea si aplauda un film plicticos, de e-xemplu. Cum poti sa scrii intr-o revista despre acele momente in care orice film e bun, in care simti ca te plictisesti groaznic, iar chestia asta nu te deranjeaza chiar deloc? Unii critici radicali ai civilizatiei contemporane au inaintat chiar ipoteza ca ne-am pierdut si ultimele urme de cultura aristocrata.

Bogatii se chinuie, isi fabrica placeri masochiste, isi consuma energiile incercand sa cheltuiasca, sunt complet diferiti de civilizatia lenei si decadentei aristocratice. Un comentator american observa ca s-au schimbat rolurile: bogatii sunt obsedati sa nu se plictiseasca, aceasta e noua religie. Plictiseala e un lux al saracilor. La fel si mancarea. Bogatii tin diete, saracii mananca necontrolat.

Cred ca ar trebui sa redescoperim valoarea plictiselii, a vietii ne-extreme pe care oricum o ducem, dar pe care cultura populara nu vrea sa si-o (si sa ne-o) recunoasca. O revista intitulata "Plictiseala" (sau "Megaboring", sau cum vreti) ar da lovitura, daca am reusi sa ne desprindem de cultura extremelor propusa de media.

Aud adolescenti cantand 50 Cent si povesti despre viata unui "peste". Citesc in reviste despre metode de innebunire a iubitului sau a iubitei. Dar de cand e nebunia unitatea de masura? Nu mai scrie nimeni despre fericirea plictisitoare a indragostitilor sau a prietenilor. Sa definim fenomenul "bere cu prietenii", de exemplu. Aceleasi glume, aceleasi probleme, fiecare cu complexele lui, cu frustrarile lui. Poate parea cea mai plictisitoare modalitate de a-ti petrece timpul. Dar, stim cu totii, de multe ori e cea mai frumoasa stare posibila.

La fel, indragostitii par cei mai nesuferiti oameni, pentru ca isi ajung unul altuia, pentru ca se bucura tamp de toate impreuna si pentru ca duc cea mai plictisitoare viata impreuna, fara sa le pese macar. In paradis e mare plictiseala, cica. Reactia normala ar fi nu sa strambam din nas, ci sa ne bucuram ca acolo nu mai trebuie sa depunem chiar nici un efort pentru starea de bine. Pana atunci trebuie sa ne descurcam cu industria timpului liber, sa povestim despre cat ne-am muncit la sala, cum ne-am petrecut jumatate din week-end in trafic catre munte & stuff.

Exotismele obosesc. Au un aer artificial insuportabil. Si, din experienta mea si a unor prieteni de-ai mei - deja am alcatuit un panel -, cultura plictiselii este mult subevaluata in vremurile noastre. Plictiseala se leaga firesc de pasiune, nu de obsesie. Un pasionat e calm, burghez, atent. Un obsedat rupe scaunele din tribuna de fotbal sau lesina la concertele rock. Un pasionat accepta plictiseala ca parte din joc (indiferent de obiectul pasiunii), un obsedat este angoasat tocmai de obiectul pasiunii. In Romania, cam multi se opresc la stadiul obsesiv.