Peste ani, preluând ideea lui Bulă, m-am gândit să cer azil, într-o Românie şui-capitalistă, în reclame. Nu-i minunat să trăieşti într-o lume unde bomboanele ies din pereţi, rufele se albesc instantaneu, iar parfumurile fac îngerii să cadă din cer? N-ar fi maximă distracţia într-o lume unde berea nu se termină în frigidere, iar corporatiştii sar în tigaie ca să desprindă friptura?

De o bucată de vreme însă mi-am schimbat direcţia spre Facebook.Facebook e cel mai frumos loc din lume, unde numai eu sunt important. În Facebook toate mărfurile costă numai un leu, pot mânca sushi cu ligheanul, îmi găsesc loc de muncă instantaneu, pot deveni cel mai grozav trader forex, "tu, tu, numai tuuuu!", cântă corul grecesc în spate. Facebook este mai bun şi mai adaptat vremurilor decât shopul sau chiar reclamele. Şi este mult, mult mai bine să fii pe Facebook decât să trăieşti în climatul de austeritate de acum. La trei ani de la startul oficial al crizei, falimentul Lehman Brothers, austeritatea este cuvântul zilei şi singurul lucru care mai contează în criză este marketingul.

Să le luăm pe rând. Austeritatea a devenit o afacere. Austeritatea a devenit un panaceu. Austeritatea reglează, repară, vindecă, în curând or să apară specialiştii în austeritate, care or să te lămurească, pe bani frumoşi, cum să trăieşti făcând fotosinteză şi cum se pot descurca companiile cu o singura tastatură la trei computere şi cu producţia în China. Noile manuale de afaceri se vor numi "Cum să scapi din capcana bogăţiei: fii auster!" şi "Zece mituri despre austeritate: cu burta goală ai mintea mai limpede". Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ne-a lămurit deja că "securitatea socială este o schemă Ponzi", iar preşedintelui Băsescu nu i-a tremurat nici un muşchi pe faţă spunând că "statul social nu poate funcţiona, în România, în înţelesul pe care noi l-am dat expresiei stat social. Va trebui, dacă avem forţă s-o facem, să definim ce înseamnă stat social, aici, la noi, în Carpaţi". Aş vrea totuşi nu numai o definiţie, ci şi o analiză profundă a schimbărilor pe care o astfel de politică le poate genera; nu de alta, dar opinia mea, evident mult mai simplistă decât a politicienilor, este că statul este o creaţie eminamente socială. Şi că aştept de la politicieni mult mai mult decât o analiză semantică.

Tot politicienii îmi asigură trecerea spre zona de marketing, în special cei europeni, dar nu numai. În timp ce tot europeanul simte într-o formă sau alta criza, sub variile ei manifestări, preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi premierul englez David Cameron aleg să facă o baie de mulţime în Tripoli; căutaţi pe siturile televiziunilor de ştiri şi priviţi-i faţa lui Cameron în timp ce mulţimea îi aclamă şi veţi înţelege ce vreau să spun. Nimic de adăugat, în afara faptului că aventura libiană a costat Franţa un milion de euro pe zi şi Marea Britanie a contabilizat costuri de 260 de milioane de lire sterline (iar cunoscătorii care îmi vor explica cum e cu petrolul şi interesele să stea liniştiţi), că Sarkozy are două sau trei mari bănci cu probleme şi că directoarea FMI Christine Lagarde vorbeşte de cercul vicios al economiilor occidentale, agravat de liderii politici.

Dincolo de ocean, Barack Obama, un rezultat pur de marketing şi nimic altceva (şi am spus asta a doua zi după ce a fost ales), se confruntă cu o situaţie ciudată: este mai popular în Europa decât acasă. 75% din cetăţenii a 12 naţiuni europene îi apreciază dibăcia în politică externă şi îl definesc drept mult mai bun decât predecesorul George W. Bush. În acest timp 77 la sută din americani cred că America se află pe un drum greşit.

Ce vreau să spun este simplu: suntem în pericol noi, românii, şi noi, cetăţenii europeni, ba chiar noi, cetăţenii lumii, să fim păcăliţi cu un amestec de bunga-bunga, zâmbete largi, desanturi africane, pseudo-măsuri şi amânări nesfârşite şi să credem că viitorul ar putea fi mai îngăduitor cu noi, chiar dacă nu facem nimic.