Două faţete ale fotografiei: gigantul Kodak era în 1988 pe val şi avea 145.000 de angajaţi. Un sfert de veac mai târziu, în 2012, Kodak era în faliment. Compania momentului pentru fotografie era, în anul în care fostul gigant a falimentat, Instagram, care avea 13 angajaţi şi deservea 30 de milioane de clienţi. Şi acesta nu este nici pe departe un caz rar - în cazul WhatsApp, cumpărată de Facebook cu 19 miliarde de dolari anul trecut, 55 de angajaţi se ocupau de 450 de milioane de clienţi.

Este acesta doar un aspect al schimbărilor aşa de profunde încât se fac greu remarcate şi care au loc în lume. O analiză recentă din Financial Times evidenţia sfârşitul erei carierelor de zeci de ani la o singură companie şi al relativei securităţi oferite de o astfel de abordare şi trecerea pieţei muncii spre o zonă mai entuziastă dar mult mai nesigură a insului cu aptitudini antreprenoriale şi cu abilităţi comerciale, care se vinde temporar sau ca freelancer. Sigur că abordarea “o carieră - o companie” este încă puternic prezentă, dar viitorul pare a fi mult mai zglobiu din acest punct de vedere - o economie flexibilă, un program flexibil, o viaţă maleabilă. Sună interesant, nu? În stilul evangheliştilor erei tehnologice în care intrăm, evanghelişti care cred că procesorul şi mobilitatea şi softurile vor rezolva toate problemele omenirii.

Chestia este că dincolo de lejeritatea unui astfel de mod de viaţă se află un număr de necunoscute: devenit cost variabil, insul comun, aflat la temelia consumului, a producţiei şi a PIB-ului, va mai rămâne la fel de temeinic, îşi va mai permite credite, casă, familie, vacanţe sau o viaţă?

Cu ceva vreme în urmă Amazon a lansat Mechanical Turk, o platformă pentru microslujbe la care au aderat în jur de un milion de oameni. Mechanical Turk, numită aşa după un automat faimos din secolul XVIII, care juca şah şi era îmbrăcat ca un turc, a fost folosită în mai multe cazuri extrem de interesante: 50.000 de oameni l-au căutat în fotografii realizate de sateliţi pe Steve Fosset, milionarul pornit într-o călătorie cu balonul în jurul lumii şi care s-a prăbuşit; alţii au tradus Moby Dick în japoneză, iar alţii au programat, în grup, un robot să lucreze cu expresorul de cafea. Nu-i minunat? Nu prea, pentru că acestea sunt sarcinile cele mai grozave în ani întregi: cele mai multe sunt chestii de rutină, să scrii o descriere de produs pentru 3 dolari, să alegi nişte fotografii, pentru 30 de cenţi, sau să descifrezi ceva scris de mână pentru 50 de cenţi. Amazon ia un procent bun din fiecare tranzacţie.

Şoferii Uber îşi folosesc maşinile personale, pentru care plătesc asigurare, benzină şi piese de schimb, şi plătesc companiei un procent deloc de neglijat din încasări, dar nu au asigurări medicale sau sociale, pentru că nu sunt angajaţi. Robert Reich, profesor de economie şi fost oficial în administraţia Clinton, defineşte astfel de abordări drept o întoarcere la mentalităţile secolulului XIX. Lumea a înţeles greu şi a trecut şi mai greu de la exploatare la decenţă şi o anume corectitudine - siguranţa locului de muncă, salariu minim, program de lucru, eliminarea muncii copiilor. Criza economică a dezechilibrat piaţa muncii, iar oamenii valorează mai puţin. Politicienii, corporaţiile şi instituţiile financiare, spune Reich, au câştigat destulă putere pentru a reorganiza piaţa muncii în aşa fel încât să îşi sporească averile, iar oamenii au rămas undeva în urmă. Confirmarea este chiar în statisticile recente, care arată că 1% din cei mai bogaţi oameni ai planetei vor ajunge în scurt timp să deţină mai mult de jumătate din averea mondială - de la 44% în 2009 au ajuns să deţină 48% în 2014. Echilibrele sociale ale lumii sunt fragile, şi aceasta este raţiunea scrierii mele, că fără standarde totul se poate nărui.

Ilustrez cu „Nava cu sclavi” a lui Turner, pictat în 1840.