"N-o să vedeţi o singură revendicare de la mişcarea asta. O să vedeţi mii, fiindcă aşa funcţionează o democraţie, cu mii de voci", scrie utilizatorul "roguedeath98" pe YouTube, comentând un clip legat de mişcarea "Ocupaţi Wall Street-ul". La începutul manifestaţiei, faptul că nu exista o singură revendicare sau listă de revendicări acceptate de majoritatea protestatarilor era un cusur: pe bună dreptate, reporterii şi comentatorii s-au întrebat ce anume vor demonstranţii, pentru ce ies în stradă şi-şi întind corturi în parcul Zuccotti şi s-au declarat miraţi că nu pot găsi un răspuns mulţumitor (e departe de realitate ideea că toţi protestatarii ar subscrie unor idei precum "garantarea unui salariu indiferent dacă primitorul este angajat sau nu" ori "investiţii de un trilion de dolari în infrastructură", înşirate de un utilizator al primului site ale mişcării, OccupyWallSt.org şi ridiculizate de Fox News).

Patru săptămâni mai târziu, lipsa unui program unic ajunsese un avantaj. Nu doar pentru că se apropia data de 15 octombrie, când manifestaţiilor din SUA li s-au alăturat oameni din aproape 80 de ţări, începând cu "indignaţii" spanioli şi greci care îşi ocupaseră propriile capitale în primăvară şi vară, şi ar fi fost cam greu să existe un program comun pentru toţi. Ci şi pentru că astfel s-au putut feri cât de cât de atingerea politicienilor, ce s-au grăbit fie să-i laude, fie să-i înfiereze ca să câştige puncte în faţa propriului electorat.

Democraţii, rând pe rând, s-au raliat mişcării, de la Nancy Pelosi, fosta preşedintă a Senatului, care a descris mişcarea drept "tânără, spontană, concentrată, eficace" şi i-a binecuvântat pe manifestanţi, şi până la preşedintele Barack Obama, care s-a solidarizat cu protestul, afirmând că exprimă "o frustrare pe scară largă" în rândul americanilor dezamăgiţi că "după cea mai profundă criză de la Marea Depresiune, îi vedem acum pe aceiaşi oameni care au acţionat iresponsabil încercând să combată eforturile noastre de a elimina practicile abuzive ce ne-au adus în situaţia de azi".

În tabăra conservatorilor şi a republicanilor, reacţia a fost la fel de previzibilă: comentatorul Rush Limbaugh a acuzat direct mişcarea de stradă că a fost orchestrată de Casa Albă cu sprijinul banilor lui George Soros, cu scopul de a forţa realegerea lui Barack Obama ca preşedinte prin intermediul violenţelor de stradă pornite de "anarhişti şi huligani de la sindicate". Republicanul Peter King, membru al Camerei, a cerut chiar presei să nu mai mediatizeze atâta protestele, fiindcă aşa le dau legitimitate: "Îmi amintesc ce s-a întâmplat în anii '60, când stângiştii au ieşit în stradă, presa i-a ridicat în slăvi şi au sfârşit prin a impune ei politicile în SUA. Nu putem permite să se mai întâmple asta".

În fine, comentatorul conservator Glenn Beck i-a acuzat direct pe manifestanţi că ar pune la cale o revoluţie sângeroasă cu scopul de a instaura comunismul în SUA, judecând după declaraţia unui tip din Philadelphia care cerea trecerea la un sistem "maoist" şi a altui tip din Los Angeles care spunea că revoluţiile paşnice inspirate de "tumori" precum Gandhi nu merg în lumea de azi şi că modelul bun de urmat ar fi Revoluţia Franceză. Există chiar o fotografie de la una dintre manifestaţiile din ultima perioadă în care printre pancarte şi simboluri apare şi un carton reprezentând capul lui Lloyd Blankfein, preşedintele Goldman Sachs, tras în ţeapă.

La polul opus al violenţei simbolice, un clip cu un fundal muzical aproape angelic îndeamnă la ocuparea băncilor în 15 octombrie, asociind logo-urile Bank of America, Chase, Citibank, Wells Fargo cu propoziţii ca "Ei ne-au preluat casele, locurile de muncă, economia, democraţia. La 15 octombrie, noi preluăm băncile"; evident, pentru americanii alarmaţi că vine revoluţia comunistă, astfel de îndemnuri ies din sfera protestului simbolic şi intră direct în sfera penală.

October 15th: Occupy Banks from Mary Matthews on Vimeo.

CONTINUARE >>>>>>>>>