Fred the Shred“ („Fred Bucatica“) a si inceput sa-si ascuta ghearele, scria Forbes saptamana trecuta, referindu-se la planul lui Sir Fred Goodwin, directorul executiv al Royal Bank of Scotland, de a smulge pentru banca lui o halca de aproape 40% din activele ABN Amro, cea mai consistenta dintre cele trei parti in care va fi separata acum banca olandeza. Limbajul articolului, amintind de o vanatoare sangeroasa, nu e specific doar Forbes, fiind de regasit si la alte publicatii, indiferent daca acestea sunt sau nu incantate de perspectiva hacuirii ABN Amro. Insusi Rijkman Groenink, fostul CEO al ABN Amro, a folosit cuvinte tari atunci cand si-a anuntat demisia, spunand ca pleaca fiindca nu vrea sa fie „calaul“ bancii lui.

Nu e de mirare ca in mediul bancar, unde rezerva in exprimare e regula, au aparut asemenea formulari. Ceea ce se intampla in aceste zile, odata cu oficializarea preluarii ABN Amro de catre consortiul format din Royal Bank of Scotland (RBS), Fortis si Banco Santander, care urmeaza sa-si imparta intre ele banca olandeza, e fara precedent in istoria sistemului bancar mondial, si nu numai prin amploarea tranzactiei, cea mai mare inregistrata pana acum (102 miliarde de dolari, adica aproape 72 de miliarde de euro), dublu fata de cele 58 de miliarde date in 2004 de JP Morgan Chase pentru Bank One. ABN Amro, a 13-a banca din lume, e o institutie fara de care e greu de gandit istoria Olandei. Infiintata in 1824 de regele William, cu denumirea de Societatea Comerciala Neerlandeza, actuala (inca) ABN a avut un rol important in redresarea industriei si a comertului olandez dupa anexarea tarii la Franta in timpul lui Napoleon, devenind banca statului si principalul administrator al marfurilor livrate de coloniile asiatice ñ ceai, cafea, cauciuc, zahar. Iar „Amro“ vine de la marea fuziune din 1964 intre Rotterdam Bank si Amsterdam Bank, care avea sa fie urmara de alianta cu ABN in 1991. In ultimii 20 de ani, banca olandeza a devenit globala, stabilindu-si capete de pod importante in America de Nord (prin divizia LaSalle), America de Sud (Banco Real din Brazilia) si cu perspective de a se extinde si in Asia (Prime Bank din Pakistan).

Problema a fost insa, dupa cum se stie, ca banca a devenit vulnerabila la o eventuala preluare, din cauza rezultatelor sub asteptari pe 2006 - 4,8 miliarde de euro profit net numai de pe urma vanzarilor de active si 1,2 miliarde de euro provizioane pentru credite neperformante. Intr-un fel, modul cum ABN Amro a pledat anii trecuti pentru fuziuni bancare transfrontaliere si s-a luptat cu protectionismul italian pe parcursul campaniei de preluare a banca Antonveneta s-a razbunat, odata ce pretendentii sai au fost cu totii straini sau cu componenta straina - un grup britanic (Barclays), unul scotian (RBS) , unul olandezo-belgian (Fortis) si unul spaniol (Santander).

N-ar fi fost insa rau din punctul de vedere al ABN daca Barclays ar fi avut castig de cauza, iar aceasta s-a vazut clar : ar fi fost un raport „win-win“, o fuziune rezonabila pentru ambele parti si binevenita intr-o perioada de mare incertitudine pentru pietele financiare. In schimb, preluarea ABN de catre consortiul RBS are cel putin un element ilogic, din moment ce initial RBS voise sa cumpere ABN tocmai pentru divizia LaSalle din SUA, prin intermediul careia sa se extinda pe piata americana. Ulterior, dupa ce ABN a vandut divizia LaSalle catre Bank of America, tocmai ca sa scape de pretendentii nedoriti, RBS si-a urmat insa intentiile, ba chiar a plusat la oferta financiara. Ceea ce i-a determinat pe actionari si conducerea bancii olandeze sa accepte oferta scotienilor, chit ca ea implica divizarea bancii, a fost doar suma mai mare oferita de RBS fata de Barclays. Iar aceasta suma a crescut, pe parcursul verii, exclusiv datorita fluctuatiilor pietei. Barclays, care propusese o preluare bazata numai pe schimb de actiuni, si-a vazut diminuata oferta de efectele crizei de pe piata americana a creditelor ipotecare, pentru ca actiunile bancii englezesti au fost si ele afectate de criza. In schimb, RBS, care propusese o solutie mixta, numerar plus schimb de actiuni, a fost avantajata de evolutia Barclays si nu i-a ramas decat sa speculeze situatia dupa cum a vrut.

Cel ce va profita cel mai mult de aceasta vara norocoasa este „Fred Bucatica“, Sir Fred Goodwin, despre care publicatia Times a inceput deja sa se intrebe, mai in gluma, mai in serios, daca nu cumva el e cel mai mare bancher din lume. Sau daca nu cumva, dimpotriva, tocmai a terminat o tranzactie care o sa-l termine ea pe el. Extrem de discret, concis in discutii, suparator de tacut, scotianul incapatanat in varsta de 49 de ani s-a remarcat pana acum mai curand printr-o abordare de moda veche a afacerilor. A reintrodus pentru clienti „dialogul cu sucursala“, vazand ca in general clientii de banci s-au cam saturat sa vorbeasca la telefon doar cu computerele, a mentinut o disciplina de fier in banca, cu concedii putine pentru directori si un stil de lucru auster, singurul lux fiind birourile victoriene de la sediul RBS de langa Edinburgh.

Nimeni nu stie pe ce si-ar cheltui Sir Fred pachetul salarial de 3,99 milioane de lire (aproape 6 milioane de euro), pentru ca nu e genul care sa-si afiseze bogatia in public; s-ar zice chiar mai curand ca bogatia lui adevarata sta in prestigiul afacerilor initiate de el. Fostul contabil care a ajuns bancher aproape din intamplare, in 1995, fiindca lucra la o firma de audit cu clienti din mediul bancar, a inceput tare: din primul an dupa ce a fost recrutat sa conduca RBS, in 2000, a dat lovitura cu achizitia NatWest, o banca de trei ori mai mare decat RBS, in urma unei oferte de peste 35 de miliarde de euro. Tranzactia a fost vazuta drept una dintre cele mai reusite miscari pe piata bancara, desi a atras dupa sine pierderea a 18.000 de slujbe. Acum, presa speculeaza deja asupra celor probabil 19.000 de slujbe care se vor pierde dupa cumpararea ABN Amro, si e si acesta unul dintre sensurile metaforelor cinegetice, cu gheare si satare, folosite in legatura cu soarta bancii olandeze. Pe de alta parte insa, analistii se intreaba daca nu cumva de data aceasta „Fred Bucatica“ a exagerat, in primul rand pentru ca a platit mult prea mult pentru niste active dintre care mult-dorita LaSalle nici nu mai facea parte. Sir Fred Goodwin a replicat ca „aceia care castiga platesc intr-adevar mai mult decat cei ce nu castiga“, adaugand ca raspunsul cel mai bun pentru sceptici vor fi cifrele.

E greu de spus insa cand vor aparea acele cifre; integrarea NatWest in RBS a durat trei ani, si atunci n-a fost vorba de un astfel de proces, fara precedent, de divizare in trei a unei banci si impartire a ei la trei proprietari. Replica lui Goodwin, retorica, a fi fost ca a invatat din experienta NatWest ca trebuie sa-i implice mai mult pe „colegii nostri“ (cei de la ABN, in cazul de fata) in efortul de restructurare. In al doilea rand, investitorii si clientii vor fi greu de convins, mai ales in lumina crizei creditelor (din martie pana acum, actiunile RBS au cazut cu 20%, capitalizarea bancii fiind de circa 75 de miliarde de euro), ca pretul platit pentru ABN va fi fructificat prin economiile de costuri de 1,8 miliarde de euro asteptate de pe urma restructurarii.

Gratie partii care-i revine din ABN, RBS va deveni numarul 1 in Europa pe serviciile bancare pentru corporatii si pentru institutii financiare si numarul 5 in Asia-Pacific, pastrandu-si pozitia a doua in topul bancilor europene in ansamblu, dupa HSBC. Dar exista temerea ca Goodwin, cu 23 de achizitii la activ din 2000 pana acum, nu e calauzit decat de lacomie si de niste ambitii imperialiste haotice, nu de un plan chibzuit de dezvoltare, care sa tina cont de riscurile asimilarii unei parti dintr-o ABN deja afectata de criza creditelor. Unii investitori au decis deja sa-si vanda participatiile la RBS, intrebandu-se „nu daca Goodwin a platit exagerat, ci daca a platit ingrozitor de exagerat“. Dar se vede ca riscul a devenit in ziua de azi o premisa obligatorie a faimei, si cu cat riscurile asumate sunt mai mari, cu atat creste statura bancherului dispus sa si le asume. Ne-am putea imagina oare vreun bancher dispus la riscuri mai nebunesti decat Sir Fred Goodwin? Deocamdata nu-si probabil asta ar trebui sa fie de ajuns ca sa-i credem pe cei de la Times cand il numesc cel mai mare bancher din lume. Cu conditia, evident, sa nu fim olandezi si sa nu-l pricepem pe Bernard Wientjes, seful organizatiei patronale olandeze VNO-NCW, care spunea, stupefiat ca tot ce a insemnat banca ABN Amro va disparea acum sub satarul scotienilor: „Sper un singur lucru, ca socul va fi atat de mare, incat nu se va mai repeta asa ceva niciodata“.