Nu-i imposibil ca Fidel Castro sa traiasca pana la 100 de ani si sa domneasca tot pana atunci. Dar deocamdata implineste 80 si nu se simte prea bine. Oficial, cel ce ar trebui sa-i ia locul este Raúl Castro, fratele lui Fidel. SUA incearca sa determine insa o alta succesiune la putere, ceea ce evoca pentru Cuba spectrul unei instabilitati politice de aceeasi natura ca si in alte tari care in ultimii ani au fost brusc eliberate de dictatura.

Voi, cei care traiti sub tiranie si ati ramas fara speranta, sa stiti ca Statele Unite nu vor ignora oprimarea voastra si nici nu-i vor ierta pe asupritorii vostri. Cand va veti ridica sa va aparati libertatea, noi ne vom ridica odata cu voi. Reformatori democratici care sunteti oprimati, inchisi sau exilati, aflati ca America vede cine sunteti: liderii viitori ai tarii voastre libere." Asa suna mesajul de speranta adresat de presedintele american George W. Bush cubanezilor, printr-un "Contract cu poporul cubanez", lansat in prima jumatate a lunii iulie.

Retorica inflacarata a documentului poate sa mire, mai ales ca in nici un caz nu se poate masura cu retorica legendara a adversarului - neclintitul lider cubanez Fidel Castro, care luna aceasta implineste 80 de ani. Daca lasam la o parte criza intestinala ce l-a facut pe Castro sa-i delege temporar fratelui sau parghiile puterii, la Havana nu s-a intamplat mai nimic neobisnuit: festivitatile pentru aniversarea presedintelui, prevazute pentru 13 august, au fost discret amanate pentru luna decembrie, iar reformatorii oprimati pomeniti in Contractul administratiei americane nu se vad nicaieri. In aer plutesc insa aceleasi intrebari nerostite - cat va mai putea ramane in functie un presedinte octogenar si bolnav si cum va arata succesiunea lui. In lipsa oricaror sondaje de opinie, reporterii occidentali care scriu despre Cuba sustin ca in tara e mai mare teama de a ramane fara Castro decat aspiratia de a trai mai bine intr-un viitor regim democratic. Si nu atat din cauza vreunei indoctrinari cu ideologia comunista, cat din neincredere ca o schimbare brutala de regim ar putea sa aduca in Cuba altceva decat a adus in Irak sau in Ucraina - vid de putere, tensiuni sociale, haos economic si, eventual, o intrare in orbita SUA perfect echivalenta cu pierderea independentei.

La Washington insa, lucrurile se prezinta cu totul altfel. Administratia americana a anuntat luna trecuta ca pune la bataie inca 80 de milioane de dolari pentru democratizarea Cubei - in primul rand pentru a impiedica un transfer de putere de la dictator catre fratele sau mai tanar, Raúl Castro (75 de ani). "Lucram in mod activ pentru schimbare in Cuba, nu doar asteptam schimbarea", a declarat presedintele George W. Bush, anuntand noua transa de fonduri. Aceasta se adauga la cele peste 70 de milioane de dolari deja alocate pentru perioada 2007-2008, pentru pregatirea "tranzitiei catre un guvern legitim si democratic", conform unui comunicat al Casei Albe. O parte din noua suma va fi folosita pentru a oferi cubanezilor acces la informatii necenzurate prin transmisiuni radio-TV, inclusiv prin satelit, precum si acces la Internet. O alta ii va sustine financiar pe disidenti si organizatiile de emigranti cubanezi din SUA care incearca sa determine schimbarea de regim la Havana. Una peste alta, Washingtonul spera, dupa cum reiese din raport, ca un guvern de succesiune fragil, condus cel mai probabil de Raúl Castro, va intampina rezistenta ferma a unei miscari de opozitie consolidate cu ajutor american.

Documentul de alocare a fondurilor, intins pe 93 de pagini, este redactat de asa-numita Comisie SUA pentru Sprijinirea Cubei Libere, prezidata de secretarul de stat american Condoleezza Rice si de secretarul pentru comert, Carlos Gutierrez, el insusi de origine cubaneza. Autorii textului califica Cuba lui Castro drept o "forta destabilizatoare in regiune" si ofera deschis sprijin cubanezilor care vor sa rastoarne guvernul, iar secretarul de stat Rice a declarat chiar ca Statele Unite ii vor ajuta pe cei "care sunt dispusi sa faca presiuni in directia democratiei, indiferent de consecinte". Rice sustine ca oferta SUA ar trebui "sa-i incurajeze pe cubanezii care inca tac din cauza fricii, dar care sunt liberi sa viseze la un viitor mai bun". In fine, documentul mai contine o anexa clasificata ce cuprinde, conform analistilor, un plan secret de schimbare a regimului din Cuba. "Contractul cu poporul cubanez" nu e decat ultimul dintr-un sir de gesturi publice de incurajare a opozitiei din insula. In iulie 2005, administratia de la Washington a creat un nou post pentru a accelera inlaturarea regimului Castro, post ocupat de Caleb McCarry. Vechi activist al Partidului Republican, McCarry a fost numit coordonator pentru tranzitia Cubei la democratie. "Facem eforturi sa privam de resurse regimul Castro pentru a-i sparge blocada informationala si a transmite adevarul despre tratamentul deplorabil la care supune poporul cubanez", declara Condoleezza Rice la vremea respectiva.

Guvernul cubanez a calificat acum "Contractul..." drept un act de agresiune, care violeaza suveranitatea Cubei si incalca legislatia internationala. De altfel, nici disidentii nu au primit prea entuziast noul program al SUA, exprimandu-si temerea ca astfel s-ar putea compromite imaginea eroica a miscarii lor (cu alte cuvinte, ca sprijinul american le submineaza tocmai sansele de a fi credibili fata de compatriotii lor). Mai mult, unii din reprezentantii opozitiei in exil, foarte numerosi la Miami, cred ca finantarea promisa de 80 de milioane de dolari ar putea constitui un pretext pentru ca autoritatile de la Havana sa intensifice masurile represive fata de opozantii din Cuba. Grupul ENCASA, format din profesori si artisti de origine cubaneza din SUA, a publicat in presa americana chiar o lista cu 10 motive pentru care initiativa Comisiei SUA pentru Sprijinirea Cubei Libere este o insiruire de absurditati, de la faptul ca in nici un moment "Contractul..." nu are in vedere respectarea suveranitatii Cubei si pana la previziunea ca mare parte din banii alocati acum vor sfarsi in conturile celor ce "si-au construit o cariera rentabila din a lupta impotriva lui Fidel Castro la adapostul granitelor SUA". "Este o combinatie intre science fiction politic, speranta, halucinatii si struguri acri", conchide ENCASA.

Presedintele parlamentului cubanez, Ricardo Alarcón, care a comparat planul american cu opera hitlerista Mein Kampf, a denuntat si participarea statelor din Uniunea Europeana la politica agresiva a SUA fata de insula.  "Frumoasa Adormita", dupa cum numeste Alarcón Uniunea Europeana, nu a condamnat politica interventionista americana nici in 1996, cand SUA au adoptat "Actul libertatii si solidaritatii cubaneze", cunoscut drept Legea Helms-Burton, care a inasprit vechiul regim de embargou economic, comercial si financiar impus Cubei din 1962. UE a fost deranjata doar de articolele III si IV, care extindeau aria sanctiunilor la orice companie (inclusiv europeana) care face afaceri in Cuba si amenintau ca nu mai permit intrarea in SUA a investitorilor (inclusiv europeni) vinovati ca au facut afaceri cu proprietati confiscate in Cuba de regimul comunist. (Acum, conform documentului din iulie, Casa Alba se declara gata sa aplice, pentru prima data, legea Legea Helms-Burton impotriva acelor state "angajate intr-un proces de sustinere a succesiunii regimului din Cuba".)

In afara de protestele fata de ceea ce ar fi lovit in interesele companiilor europene, UE nu s-a implicat prea mult in relatiile SUA cu regimul Castro, percepand Cuba ca parte a sferei de influenta pe care Washingtonul incearca sa si-o construiasca in America Latina. Ca perceptia este corecta o demonstreaza acum reactia prompta a Venezuelei, care a descifrat amenintari la adresa sa in raportul comisiei prezidate de Rice si Gutierrez. Documentul mentioneaza, intr-adevar, de cateva ori Venezuela, subliniind de fiecare data ca aceasta finanteaza guvernul de la Havana: "Cuba isi poate acoperi necesitatile bugetare doar cu sprijinul substantial al donatorilor straini, cum este Venezuela". Administratia americana da de inteles ca a descoperit o noua "axa a raului" pe planeta, sustinand ca "impreuna, aceste doua tari promoveaza o agenda alternativa, retrograda si antiamericana pentru viitorul emisferei", de natura sa incurajeze alte guverne de stanga sau de centru-stanga din regiune, de felul celor din Bolivia, Brazilia, Uruguay sau Argentina.

Cum era de asteptat, presedintele venezuelean Hugo Chávez a declarat ca "nu exista amenintari care sa poata descuraja Venezuela sa sprijine revolutia cubaneza si poporul cubanez". Decat sa se gandeasca la un plan de tranzitie pentru Cuba, a adaugat Chávez in obisnuita sa nota sfidatoare, mai bine Washingtonul "ar elabora un plan pentru sine, fiindca acesta este secolul in care imperiul SUA isi va vedea sfarsitul".

Chávez, care se pretinde "fiul spiritual" al lui Fidel Castro, a fost luna trecuta alaturi de acesta in Argentina, la un summit al blocului comercial sud-american Mercosur (la care Cuba a participat ca sa obtina eliminarea tarifelor la o serie de marfuri exportate de statele membre in insula). Cei doi au fost in pelerinaj la Alta Gracia, unde au vizitat impreuna casa memoriala Che Guevara, a fostului tovaras de arme argentinian al lui Castro. Venezuela a devenit cel mai nou membru al Mercosur, ceea ce, in opinia analistilor, impinge spre stanga balanta puterii in blocul comercial sud-american si risca sa alimenteze tensiunile deja existente in interiorul acestuia. "Urmeaza sa vedem daca aceste tari vor vorbi aceeasi limba sau daca fiecare va incerca sa-si faca propriul joc", a spus Norberto Consani, expert in relatii internationale la Universidad Nacional de la Plata din Argentina. Venezuela a devenit cel de-al cincilea membru cu drepturi depline al Mercosur, alaturi de Argentina, Brazilia, Paraguay si Uruguay; Bolivia si Chile sunt membri asociati.

Argentina si Chile s-au ciocnit recent pe tema resurselor energetice de pe continent. Bolivia si Brazilia au avut dispute legate de preturile gazelor naturale. Argentina si Uruguay au avut si ele diferende privind constructia a doua fabrici de celuloza pe malul unui rau care traverseaza teritoriul ambelor tari. Conform unui analist specializat in comertul international, Alejandro Mayorál, statele din Mercosur mai mult se concureaza decat se completeaza. Intre 2002 si 2005, comertul multilateral in interiorul blocului aproape s-a dublat, ajungand la 39 de miliarde de dolari, dar suma este inferioara maximului atins in 1998. Prin urmare, echilibrul de forte de acolo e destul de fragil, iar aparitia in joc a lui Hugo Chávez, presedinte al unei tari exportatoare de petrol si politician de stanga cu declarate ambitii de lider regional, complica lucrurile, pentru ca politica statelor latino-americane a depins intotdeauna, acolo unde forta economica proprie a lipsit, de sponsorii externi - URSS, SUA, iar mai nou Venezuela.

In privinta Cubei, lucrurile sunt clare: vicepresedintele cubanez, Carlos Lage, a declarat nu demult la Caracas ca statul insular are doi presedinti, pe Castro si pe Chávez. In ultimii ani, Venezuela a directionat cantitati substantiale de petrol la pret redus spre Cuba, ca sa ajute statul comunist prieten sa depaseasca permanenta criza de energie in care acesta se gaseste de la destramarea URSS incoace. In schimb, Cuba a oferit Venezuelei forta de munca inalt calificata (peste 14.000 de medici lucrau anul trecut in tara lui Chavez, pentru programele sociale initiate de regimul acestuia); in plus, piata venezueleana s-a dovedit ciudat de primitoare pentru o serie de produse de export ale Cubei, de la echipamente pentru fabrici de zahar pana la tehnica medicala de toata mana. Consecinta a fost ca exporturile cubaneze catre aceasta tara au crescut de la numai 25 de milioane de dolari in 2002 la 300 de milioane de dolari la nivelul anului 2004, ceea ce situeaza Venezuela pe locul al doilea, dupa China, intre partenerii comerciali ai Cubei.

In privinta celorlalte state latino-americane insa, SUA continua sa-si dispute cu Venezuela impartirea influentei pe continent (cu insula lui Castro cu tot). Analistii spuneau, inainte de summit-ul Mercosur, ca in afara de Chávez si de presedintele Boliviei, Evo Morales, restul sefilor de state participanti sunt de centru-dreapta sau stangisti moderati. Dar diplomatia liderilor latino-americani care nu vor nici sa piarda sprijinul SUA, nici sa-si strice relatiile bune cu Chávez duce uneori la concluzii inselatoare. Raporturile Boliviei cu Statele Unite s-au deteriorat in urma atacurilor repetate ale lui Morales la adresa lui George W. Bush, numit imperialist dupa ce Washingtonul ceruse Boliviei sa-si distruga plantatiile de coca. Totusi, aflat in vizita in SUA in ultima saptamana din iulie, vicepresedintele bolivian álvaro García Linera, intelectual de stanga, a numit SUA "partener strategic", a negat ca Evo Morales este de partea lui Fidel Castro si a lui Hugo Chávez si a afirmat ca guvernul sau este pregatit sa-si imbunatateasca relatiile cu Washingtonul.

"Perceptia americanilor ca Evo este marioneta lui Chávez este greu de sters, dar vizita lui Garcia Linera reuseste sa calmeze multe temeri", a afirmat Stephen Donehoo, director la firma de consultanta Kissinger McLarty Associates. Intorcandu-ne insa la Cuba, sa notam ca alianta ostentativa a lui Castro cu Chávez a dat nastere deja unor speculatii pe vechea tema a razboiului pentru petrol. Cuba cauta petrol la 60 de mile de coasta Floridei, alaturi de China, Canada si Spania, in vreme ce Congresul SUA se chinuieste sa deblocheze discutiile despre forajele americane intr-o zona interzisa exploatarii din Golful Mexic, ce detine rezerve de petrol estimate la 45 de miliarde de barili. Statul comunist, care exploreaza in apele teritoriale ale Stramtorii Florida, este nerabdator sa descopere resurse de petrol care sa-i relanseze economia. Compania de stat Cubapetroleo a semnat un contract cu chinezii de la Sinopec pentru lucrarile de explorare si utilizeaza echipament de fabricatie chineza pentru foraje. Daca va descoperi cantitati viabile din punct de vedere economic, Cuba ar deveni exportator, din importator de petrol, alaturi de Venezuela.

Or, prospectiunile initiate de Havana au atras atentia analistilor, dar si a CIA si a unor congresmeni grijulii cu interesul national al SUA, mai ales ca oamenii lui Castro nu sunt singurii care actioneaza in zona de coasta. Firmele canadiene Sherritt Intl. Co. si Pebercan Inc. extrag deja peste 19.000 de barili de titei pe zi din Santa Cruz, Puerto Escondido, Canasi si alte zacaminte offshore din stramtoare, iar compania spaniola Repsol a anuntat ca a descoperit "petrol de calitate" in aceeasi regiune. "Canada si chiar Cuba cea inapoiata economic inainteaza cu planurile de a fora in zone offshore invecinate cu apele teritoriale ale SUA. Fiindca pungile de petrol nu respecta granitele internationale, este aproape sigur ca atat Canada cat si Cuba vor avea acces la un petrol care altfel ar putea fi extras in beneficiul americanilor", a afirmat cu amaraciune Sterling Burnett, membru asociat la National Center for Policy Analysis.

Deocamdata, astfel de aliante si proiecte marete n-au apucat sa imbunatateasca prea mult viata unui popor pe care embargoul de decenii impus de SUA, disparitia sustinerii economice si militare din partea Uniunii Sovietice (estimata de statisticile CIA la 4-6 miliarde de dolari pe an) si principiile economice socialiste l-au saracit si l-au impartit, dupa cum spun glumele care circula la Havana, in doua categorii - intre cei ce au reusit sa fuga din tara si cei ce se pregatesc s-o faca. Aceleasi statistici ale CIA vehiculeaza cifra de 3.500 de dolari pentru PIB pe cap de locuitor, in conditiile in care standardele de viata din insula raman mai scazute decat cele din anii ‘80, chiar daca regimul de la Havana a lansat cu destul succes, in deceniul trecut, o serie de reforme in sensul liberalizarii economice si al incurajarii intreprinderilor private.

Penuria de bunuri de consum, restrictiile la consumul de electricitate si oferta limitata de servicii (inclusiv din cauze ideologice, avand in vedere, de exemplu, interdictia impusa cetatenilor de a cumpara computere sau de a accesa Internetul fara autorizatie) i-au impins, intr-adevar, pe multi sa emigreze. Dar nu-i mai putin adevarat ca mare parte din cei ce au ramas se tem de o schimbare brutala de regim, care ar urma sa aduca inapoi mii de concetateni grabiti sa-si revendice proprietatile confiscate in numele revolutiei si sa schimbe casta conducatoare a comunistilor cu o alta, nu mai putin lacoma, a "fostilor" - actualmente capi ai disidentei anticastriste cu baza la Miami. Iar experienta indelungata a domniei lui Castro i-a facut sceptici pe cubanezi fata de posibilitatea ca o noua conducere - fie ea exercitata de Raúl Castro sau de alt membru al echipei lui Fidel, fie impusa de SUA dupa o eventuala revolutie reusita de opozitia din exil - sa asigure stabilitate politica si redresarea economiei.

In asemenea conditii, nu-i deloc ciudat sprijinul de care se bucura acum Fidel Castro in insula. Fost simbol al unei revolutii care a esuat in dictatura, batranul sef de stat a ajuns acum simbolul indeciziei si al nesigurantei unei natii care se teme, si pe buna dreptate, de propriul viitor. Sutele de incercari ale SUA de a-l asasina pe Castro in ultima jumatate de secol (Fabián Escalante, fost director al serviciilor secrete cubaneze, a calculat nu mai putin de 638) si neincetata moara de zvonuri care au tot dat ca sigura imbolnavirea sau moartea lui ("Mor cam in fiecare zi", a spus Castro intr-un interviu pentru televiziunea de stat venezueleana) au avut darul, paradoxal, de a-i crea acestuia o imagine aproape mitica de supravietuitor prin excelenta. Pana acolo incat vechiul slogan revolutionar al lui Castro, "Revolución o muerte" ("Revolutia sau moartea"), si-a schimbat sensul in constiinta colectiva, ajungand sa fie interpretat literal: cand Castro nu va mai fi, odata cu el va disparea brusc tot ce a adus in Cuba revolutia din 1959. Iar ceea ce va fi apoi e la fel de greu de imaginat ca si ceea ce numim, indeobste, viata de apoi.