Găsiţi aici varianta e-paper a revistei: e-paper Business MAGAZIN.

Au trecut mai bine de două luni de când reflectoarele în sălile de spectacol din ţară (şi nu numai) s-au stins. Majoritatea celor care lucrează în domeniul artelor spectacolului şi-au folosit creativitatea pentru a-şi continua munca „în sufragerie”, la fel cum angajaţii multinaţionalelor şi-au mutat şi ei birourile în case. Cu toţii aşteaptă însă întoarcerea în sălile de spectacol.

Dezbaterea despre adaptabilitatea teatrului merge departe în urmă în istorie, până în vremurile lui Shakespeare. Teatrele elisabetane, care erau în centrul vieţii publice, erau frecvent închise în Londra în perioada epidemiei de ciumă. La fel ca politicienii din prezent, autorităţile londoneze din secolul al XVI-lea erau îngrijorate că oamenii care se îngrămădeau pentru a vedea anumite spectacole din sălile închise ar fi fost în pericol de infectare. Regula oficială era pe atunci că, odată ce rata de mortalitate trecea de 30 de persoane pe săptămână, spectacolele erau anulate, potrivit informaţilor postate pe pagina teatrului londonez Rose Theatre Kingston. Prin urmare, fiindcă teatrele stăteau pe atunci mai mult închise decât deschise, trupa de teatru de care Shakespeare a aparţinut în cea mai mare parte a carierei, The King's Men - Oamenii Regelui, se baza pe daruri regeşti şi pe turnee în provincie pentru a-şi compensa „box office-ul” pierdut. Totodată, Shakespeare însuşi ar fi fost nevoit să se reinventeze şi să se orienteze pe scrierea de poeme în perioadele de carantină, în locul pieselor de teatru.

Chiar dacă ne despart sute de ani de Shakespeare, cei care alcătuiesc artele spectacolului în prezent – fie că vorbim despre actori, regizori, scenografi, maşinişti şi alţi lucrători în artele spectacolului – par să se confrunte cu dileme similare. Sunt o categorie profesională poate la fel de afectată ca cei din industria HoReCa, mai cu seamă dacă ne referim la artiştii independenţi, acea categorie care îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte de drepturi de autor. Cei mai mulţi dintre ei s-au reinventat în această perioadă – dar cu toţii se întreabă cum va arăta spectacolul în noul context creat de pandemie.

Cu răbdare, în aşteptarea vremurilor în care să existe din nou

Actorul Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, mărturiseşte că, deşi pentru instituţia pe care o reprezintă lucrurile sunt în prezent în echilibru, ca actor, situaţia nu este deloc uşoară: „Mă simt frustat, eu pentru asta exist, iar în situaţia mea sunt şi toţi colegii mei. Dacă nu suntem pe scenă, nu suntem deloc, dar ne-am înarmat cu răbdare”.

El aminteşte despre un moment dramatic din teatrul englez, un exemplu istoric că domeniul a depăşit momente mult mai grele decât cel de acum. „Să ne amintim că după Shakespeare, Anglia a trăit un moment dramatic care ţine de istoria teatrului englez. Este vorba despre perioada lui Cromwell care a condus Anglia şi care a considerat teatrul o instituţie a diavolului şi l-a interzis – au fost astfel aproape 30 de ani în care în ţara teatrului nu s-a jucat. A fost interzisă instituţia şi tot nu a murit. Aşa că din punctul acesta de vedere nu sunt îngrijorat.”

Teatrul Naţional din Bucureşti s-a mutat deocamdată în mediul online, iar faptul că gustul publicului pentru această manifestare artistică este mare se reflectă în vizualizările înregistrate de spectacolele de acolo: au debutat cu spectacolul „Furtuna”, de Shakespeare, care a avut 6.000 de spectatori, în condiţiile în care în sală, la desfăşurarea normală a spectacolului, capacitatea este de maximum 900 de spectatori. De asemenea, încă dinainte de pandemie, Teatrul Naţional organizează şi conferinţe în mediul online, prin intermediul platformei YouTube, pe care le transmite în continuare şi acum, în timpul săptămânii, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, de la ora 14 şi în reluare de la ora 16. „Prin urmare, noi suntem prezenţi online în fiecare zi”, punctează actorul.

În timp ce spectacolele la care lucrează de obicei se desfăşoară acum în varianta digitală, cei 480 de angajaţi ai Teatrului Naţional sunt în concediu de odihnă din luna martie: „Noi am plecat în concediu legal de odihnă, iar actorii care nu sunt angajaţi ai teatrului şi care apar drept colaboratori au primit, în baza adeverinţei  pe care noi am eliberat-o celor care au avut în ultimele 6 luni contracte cu TNB, şomaj tehnic, pe care îl acoperă prin lege Guvernul”.

Alături de cei care lucrează în cadrul TNB, probabil, alte câteva mii de oameni din domeniul artelor spectacolului au luat o pauză de activitate. „Este greu să vă pot oferi o estimare a numărului tuturor celor afectaţi din industria artelor performative: sunt coruri, opere, teatre de operetă, teatre lirice - care au şi orchestră, şi cor, şi balet; toate aceste instituţii au şi corp tehnic, dar şi administrativ”, răspunde Ion Caramitru, întrebat care ar putea fi numărul celor afectaţi de lipsa de activitate în lumea pe care o reprezintă.

În ceea ce priveşte efectele economice ale opririi activităţii, acestea se reflectă asupra tuturor instituţiilor menţionate de el, care de regulă sunt organizate pe principiul dublei finanţări: o finanţare oficială care vine fie de la Ministerul Culturii, fie de la bugetele locale sau judeţene, de la Primării sau de la Consiliile Judeţene, dar şi o finanţare prin venituri proprii, potrivit explicaţiilor directorului general al TNB. „Situaţia în care a fost oprită activitatea acestor instituţii înseamnă şi reducerea la zero a veniturilor proprii, aceasta fiind o contribuţie importantă la bugetul total din care se plătesc pe de o parte salariile angajaţilor, dar şi colaboratorii, utilităţile, obligaţiile sine qua non de a avea protecţie împotriva incendiilor, pază, întreţinere etc.”, explică Ion Caramitru.

În situaţia specifică a Teatrului Naţional din Bucureşti, numărul obligaţiilor de acest tip este mare, mai ales în contextul în care în ultimii ani, de la bugetul de stat, pentru instituţiile din rândul cărora acesta face parte, nu s-au prevăzut deloc fonduri pentru achiziţii - achiziţiile însemnând utilaje de scenă şi alte investiţii de care este nevoie pentru asigurarea existenţei tehnice la zi. Or, explică directorul general al TNB, aceste achiziţii s-au făcut din venituri proprii. „În prezent, această componentă de buget a căzut total - este zero, iar subvenţia de la stat nu ajunge ca să funcţionăm.”

În ultima lună normală de funcţionare a Teatrului Naţional de anul acesta, o lună scurtă, veniturile instituţiei au depăşit un milion de lei: „Luna februarie a avut 29 de zile, practic au fost 25 de zile lucrătoare în ceea ce ne priveşte, fiindcă doar în zilele de luni nu jucăm. Avem 5 săli în care jucăm seară de seară, cinci teatre într-unul aş putea să spun şi au fost 94 de spectacole care s-au jucat. Aceste 94 de spectacole au adus în săli 27.300 de spectatori, iar încasările acestei luni scurte s-au plasat la 1,3 milioane de lei şi la un coeficient de ocupare a sălilor de aproape 79%, ceea ce este foarte bine, adică incredibil!”.

Despre prima săptămână din martie, Ion Caramitru spune că a fost chiar mai bună decât prima săptămână din luna februarie. Iar apoi au trecut la zero activitate, respectiv la zero venituri. „În general Teatrul Naţional aşa a mers în ultimii ani, pe structura aceasta, dar brusc toate au căzut, a trebuit să suspendăm 144 de spectacole, în contextul în care erau puse în vânzare bilete până la data de 3 mai. Prin urmare, vorbim despre o dramă, iar deocamdată suntem în aşteptarea unor zile mai bune. Cred că în instituţiile noastre orizontul de reluare a activităţii este mai îndepărtat decât în altele  - oficialii spun că ultimele care se vor deschide vor fi instituţiile de spectacol. Speranţa mea este descoperirea cât mai rapidă a unui vaccin, a unui medicament.”

Pe de altă parte, o parte din colectivul Teatrului Naţional s-a întors la  muncă; ceilalţi, implicaţi în activitatea scenică, se vor întoarce puţin mai târziu, pe 1 iunie. „Cei care s-au întors deja respectă o disciplină de lucru în care, la limita necesarului, trebuie să fie prezenţi zilnic la lucru.  Atelierele - fiindcă avem şi ateliere de tot felul, de croitorie, de mecanică, de butaforie - vor lucra zilnic respectând normele obligatorii de igienă”, descrie Ion Caramitru activitatea angajaţilor care lucrează deja. 

Dacă în cazul artelor spectacolului, prima urgenţă a fost să nu se mai ţină spectacole şi concerte care să îi adune pe oamenii din public la un loc, acum, în ultima perioadă, au început discuţiile referitoare la măsurile ce ar putea fi luate pentru cei care sunt pe scenă – „Şi poate este mai grav pentru ei că îşi desfăşoară activitatea şi mai aproape unul de celălalt: şi nu pot nici să cânte, nici să vorbească, nici să joace, nici să danseze cu masca pe figură”, spune actorul.

Când se vor întoarce cei care lucrează la scenă - actorii şi tehnicienii - va trebui să conceapă o altă schemă de lucru - de repetiţii, până una alta: „Avem din fericire săli de repetiţii mari, cu suprafeţe generoase, care pot fi la dispoziţia unui program de repetiţii aşa cum vom decide în comun. Mai greu va fi, zic eu, la teatrele de operă şi operetă, unde repetiţiile de cor trebuie făcute cu oamenii stând alături, baletul se află într-o situaţie similară, excepţie fac doar studiile  individuale. Se vor găsi soluţii până la urmă, teatrul nu a murit niciodată şi nu va muri vreodată - aşa că eu sunt optimist - cu rezerve, dar sunt optimist”.

Un alt posibil efect al acestei perioade de pauză ar putea fi în cazul TNB reducerea numărului de premiere pe care îl vor putea realiza din cauza fondurilor reduse ca urmare a contextului actual.

„Noi producem cam două premiere pe an, în fiecare sală - în total aproximativ opt pentru tot teatrul – este puţin, s-ar putea face patru pentru fiecare sală. Timpul de repetiţii pentru un spectacol este, în medie, de aproximativ două luni - două spectacole pe an la o sală înseamnă un spectacol realizat în şase luni – ceea ce este foarte puţin. Dar, desigur nu putem pretinde imposibilul, ţara trece prin dificultăţi mari, înainte de cultură şi distracţie este mai importantă sănătatea, învăţământul şi multe alte aspecte ale vieţii sociale. ”

Iar colegilor săi din artele spectacolului, Ion Caramitru le transmite: „Să fie liniştiţi, teatrul nu a murit niciodată, lucrurile trebuie să se îndrepte, cel puţin ştim cu toţii că teatrul românesc a devenit o componentă organică a vieţii publice, afluenţa de spectatori din ultimii ani la teatru şi nu numai din Bucureşti, ci şi din provincie, este excepţională, sălile sunt pline, lumea vine la teatru pentru că s-a învăţat să vină şi are nevoie de el - lucrul acesta nu poate fi neglijat - s-a văzut acest lucru şi în audienţa online a spectacolelor noastre, lumea a simţit nevoia să se uite, nu să închidă televizorul, iar asta m-a liniştit şi sunt convins că vom trece de pandemie şi vom reveni la normal - trebuie însă răbdare şi speranţă în mai bine”.

Mai puţin teatru, mai mult scris

Când a început perioada de autoizolare, la jumătatea lunii martie, regizorul Chris Simion era în plin turneu cu spectacolele „Oscar şi Tanti Roz” de la Teatrul Bulandra şi „Cu ce vă servesc?”, producţie independentă Griviţa 53. Le-a amânat pentru toamnă, în speranţa că îşi vor putea relua activitatea. Totodată, se pregătea să deschidă oficial noul spaţiu de joc, sala The Institute by Griviţa 53, un spaţiu pop up pe Ştirbei Vodă 104-106 unde şi-au propus să joace până când vor construi teatrul independent ce îşi va avea casa, aşa cum îi spune şi numele, la adresa Griviţa 53. A pus o pauză tuturor acestor proiecte, iar creativitatea din zona teatrală s-a mutat în proiecte de altă natură. „În autoizolare am scris, am lucrat la romanul care închide trilogia începută cu ani în urmă. Primul volum a fost «Ce ne spunem când nu ne vorbim», apoi a urmat «40 de zile», iar acum lucrez la ultimul, «Ce n-am putut uita»”, îşi descrie regizoarea Chris Simion activitatea.

Cât priveşte teatrul - definiţia ei despre acesta este legată de prezenţa unei audienţe. „Teatrul există de la cel puţin un spectator în sus. Teatrul nu există altfel, nu are valoare. Lipsa de activitate cu publicul înseamnă daune: sufleteşti şi financiare. Poate că abia acum, când te simţi gol fără teatru (atât ca şi creator, cât şi ca spectator) îi realizezi importanţa”, crede Chris Simion. Ea observă că mulţi dintre colegii ei de breaslă „se desfăşoară” în mediul online, însă este de părere ca acest substitut nu are nicio legătură cu teatrul viu, concret. „Este doar o pseudoexperienţă, necesară şi binevenită ca joacă, dar atât. N-am văzut încă nimic făcut profesionist. Teatru online nu s-a făcut încă în România, dar se poate face. Şi teatru TV se face, de ce nu s-ar începe şi teatrul online? Chiar ar avea mult mai multă libertate decât TV-ul.” Or, crede regizoarea, aceasta s-ar traduce printr-un proiect gândit în formula online şi nu neapărat pornit din situaţia creată de pandemie care constrânge, ci să fie justificat şi artistic.

„Efervescenţa asta de pe net era inevitabilă. Oamenii s-au desfăşurat cum au putut, au făcut ce le-a trecut prin cap să supravieţuiască şi să rămână întregi la cap. Nu poţi judeca perioada asta. E tolerată. E îngăduită. Sunt colegi care nu au avut nicio problemă cu izolarea, dimpotrivă, s-au bucurat de ea. Şi alţii care au făcut depresie sau au scos din ei ce era mai umbrit. Ne cunoaştem şi ne definim în situaţii limită, habar nu avem cum reacţionăm nefiind în situaţie. Aşa că nu poţi comenta reacţiile unuia comparându-le cu ale altuia. Fiecare a fost cum a fost, a făcut ce a făcut să nu înnebunească şi să-şi gestioneze emoţiile”, descrie ea reacţiile care s-au născut în această perioadă.

Semnificaţia economică a pauzei luate de lumea spectacolelor este rezumată simplu de Chris Simion: „Nu joci, nu ai spectacole. Nu ai spectacole, nu câştigi”. Totuşi, în România, lumea celor din teatru se împarte în două categorii: cei angajaţi, cu salariu, şi cei care au contracte de colaborare. Cei care suferă cel mai mult sunt artiştii independenţi, care nu sunt apăraţi legislativ, ca în alte ţări. Şi printre ei se numără şi Chris Simion. Nu este angajata niciunui teatru, lucrează pe contract temporar, cât timp regizează un spectacol. Din rândul celor care sunt în aceeaşi situaţie, observă că unii au mai avut rezerve financiare, dar cei mai mulţi, nu. „Nu ştiu niciun caz care să ajungă pe stradă sau să fie muritor de foame, căci te mai ajută părinţii, colegii, prietenii dar asta nu e normal. Trebuie schimbat sistemul, trebuie schimbată legea în aşa fel încât parte din bugetul alocat culturii să fie direcţionat către ONG-uri cu activităţi culturale şi artişti independenţi”, crede regizorul. Ce se va întâmpla dacă nu se vor deschide teatrele? „Vom exista pe online, în formule estetice mai mult sau mai puţin contestate. Dacă se vor deschide şi vom fi obligaţi să păstrăm distanţarea socială vom juca probabil numai Beckett şi commedia dell'arte, cu măşti pe faţă.”

Dincolo de proiectele artistice, Chris Simion se înscrie şi în zona antreprenoriatului cultural, fiind iniţiatoarea proiectului Griviţa 53, un teatru independent în care ar urma să joace mai ales reprezentanţi ai noilor generaţii de actori. A pornit cu banii rezultaţi din vânzarea casei bunicii sale, iar apoi a continuat proiectul bazându-se pe strângeri de fonduri. Or şi la acest capitol a trebuit să pună o pauză. „Noi în mai am fi vrut să mai facem o campanie de strângere de fonduri şi în vară să dăm drumul la şantier. Mai avem nevoie de 250.000 de euro ca să dăm drumul la lucrare. Vom amâna tot demersul. În funcţie de noile măsuri care se vor lua, vom decide cât amânăm. În martie şi aprilie, era absurd ca noi să cerem bani să construim un teatru, în timp ce oamenii nu aveau echipamente medicale de bază. Dar toate la vremea lor. Căci nu vom rămâne la nesfârşit în starea asta şi cu răbdare se va naşte şi acest teatru care va întoarce multă bucurie celor care-l construiesc şi au nevoie de el”, spune Chris Simion.

Lecţiile acestei stări de izolare – atipice poate mai mult pentru cei care trăiesc din munca în faţa unui public – au ajutat-o să se afle printre cei care ies pe plus din această perioadă: „Am stat cu mine, mi-am închis ferestre, mi-am deschis uşi, am schimbat ritmul nebun cu tihna, mi-am testat imaginaţia şi umorul, mi-am reamintit că nu există imposibil, că poţi orice dacă vrei, poţi face ceea ce nu credeai vreodată că eşti în stare. Izolarea asta m-a făcut să -mi dau jos «papucii de casă», să ies din confort şi să mă simt provocată, vie”. Iar pierderile se văd atât în ceea ce îi priveşte pe cei care alcătuiesc industria, cât şi pe „consumatorii” de cultură:

„La fel ca în orice industrie, şi în a noastră sunt pierderi. Unii spectatori şi-au luat banii înapoi, alţii aşteaptă reprogramarea spectacolelor. Organizatorii care au închiriat săli, care au investit în promovare, au pierdut, sunt bani care nu au cum să fie recuperaţi. Unele spectacole online sunt monetizate, ca să ai acces la vizionare, plăteşti. Repet, teatrul făcut pe net nu are legătură cu cel din sala, oricât de bine ar fi filmat, deşi ce am văzut până în prezent e discutabil, chiar defavorizează. Este ca şi cum ai avea de ales între o floare de plastic, şi una naturală. nu le poţi compara, nu?”

Cu nas de clovn pe Zoom şi Instagram

„Vom juca şi Romeo şi Julieta, doar că Romeo va juca marţea şi Julieta joia”, glumeşte  Vlad Logigan, actor şi asistent universitar doctor în cadrul Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, referindu-se la normele de distanţare fizică pe scenă. În „vremuri de normalitate”, el este prezent pe scenele mai multor teatre din Bucureşti, atât din zona publică, cât şi din teatrul independent. Pandemia a adus la anularea a minimum 16 spectacole în care el juca lunar,  dintre care jumătate erau colaborări cu alte teatre decât cel la care este angajat; în plus, acestora s-au adăugat şi evenimentele, dar şi filmările în care era implicat. Aproximează în acest context pierderile sale financiare la aproximativ o treime din venituri, deşi se numără printre cei care au statutul de angajat în această profesie – la Teatrul Mic şi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, în rolul de asistent universitar doctor. Activitatea de profesor a continuat, la fel ca la toate disciplinele şi nivelurile de studii, adaptat, la vremuri, prin platforme online.  „Actorie pe Zoom sau Skype e greu de făcut, noroc însă că ne aflăm în perioada de lecturi, de explorare a materialului piesei, discuţii, dezbateri, iar asta s-a putut face online”.

Chiar dacă „face haz de necaz” – a inventat spre exemplu chiar şi un influencer „de cultură” care îi îndeamnă în materiale video pe oameni să citească  – mărturiseşte că nu îi este uşor să stea departe de scenă şi că se numără printre cei care abia aşteaptă revenirea la normalitate. „Lipsa de interacţiune umană pentru un actor extrovertit, izolat singur, e ceva greu de descris şi foarte greu de suportat. Aştept cu nerăbdare redeschiderea sălilor de teatru, însă până atunci am încercat să-mi menţin creativitatea activă făcând tot felul de clipuri parodice legate de diverse subiecte şi, bineînţeles, activitatea online a Teatrului Mic, care pentru mine a fost minunată. Ne-am mutat în online, cu recitări de poezii, monoloage shakespeariene şi chiar şi un sketch în 9 personaje, filmat pe Zoom”, descrie actorul „reinventarea” în vremuri de pandemie.

Proiectele în care erau implicaţi el şi cei mai mulţi dintre colegii săi de breaslă au îngheţat, iar acum aşteaptă cu sufletul la gură „«dezgheţul», adică redeschiderea sălilor în orice formă se va putea, fie şi cu 10 spectatori, să zicem, la început. Tot e bine, aşteptăm toţi să putem juca din nou, în săli”. Alături de el, spune  Logigan, o parte din actori s-au mutat fericiţi în online, iar o alta refuză acest lucru, motiv pentru care s-a născut şi o polemică în rândul lor: este teatrul online teatru sau nu? „După părerea mea este teatru, chiar dacă are o formă diferită, dar eu consider că este teatru deoarece există elementele de bază, care compun actul teatral: actori care joacă, întruchipează personaje, spun o poveste şi transmit un mesaj lumii, şi există un public care recepţionează şi fie râde, fie se emoţionează, fie visează sau se întreabă”, răspunde actorul.

Situaţia este într-adevăr dificilă pentru colegii săi actori independenţi: „Nici nu pot juca, nici nu sunt plătiţi, depind de spectacolele care se jucau în săli, iar cu sălile închise, li s-a înnegrit peisajul rău de tot. Ştiu că există un ajutor de la stat, dar impozitat, nu rămân cu mare lucru. Este un tablou foarte trist, din păcate”.

Actorul Vlad Logigan crede că cel mai optimist scenariu pentru perioada următoare ar veni sub redeschiderea teatrelor la toamnă, când ar trebui să înceapă de altfel noua stagiune (de obicei, pe timp de vară, actorii iau o pauză de joc), iar cel mai pesimist pe care îl iau în calcul este închiderea teatrelor până în primăvara viitoare. „Spectacole cu distanţare fizică, nu i-aş zice socială, ci fizică, se pot face, soluţii sunt. Spectacolele se vor adapta la vremuri şi condiţii, cum s-a întâmplat sute de ani, de-a lungul istoriei. Spre exemplu, biserica catolică a interzis, la un moment dat, pentru vreo sută de ani, actorilor, să mai vorbească, iar actorii s-au adaptat şi au trecut la nonverbal sau la spectacole cu păpuşi, fiindcă păpuşilor le era permis să fie vorbitoare”, aminteşte el.

Pentru Vlad Logigan, consecinţele acestei perioade se traduc prin ideile care i-au venit în izolare. „Voi face spectacole din unele idei aduse de această perioadă, pe care le voi folosi altfel. Perioada asta mi-a dat ocazia să citesc foarte mult – în mod normal eu nu apuc deloc, pentru că plec dimineaţa de acasă şi mă întorc după 10 seara, obosit după repetiţii, cursul de actori pe care îl ţin la universitate şi spectacole seara. La fel şi cu sportul, nu apucam niciodată să fac, acum am avut când etc. Lecţiile pentru mine au fost legate de creativitate, să rămân creativ, să nu-mi pierd bucuria şi plăcerea şi cred că am reuşit.”

Un altfel de Netflix

Teatrul independent Unteatru, al cuplului de regizori Andrei şi Andreea Grosu, se numără printre primele care şi-au anunţat intenţia de a-şi muta activitatea în mediul online şi singurul care a transmis live din sala de spectacol, ceea ce a generat un val de susţinere, încurajându-i să continue. Organiza înainte de pandemie, în medie, 14 spectacole săptămânal, atât în sala mare, unde sunt aproximativ 100 de locuri, cât şi într-o sală mai mică şi un spaţiu-bar. În medie, peste 600 de spectatori treceau pragul Unteatru săptămânal, spun fondatorii acestuia. Au făcut tranziţia înspre online, iar acum difuzează între 5 şi 7 spectacole pe săptămână, iar numărul celor care îi urmăresc, spun ei, variază de la o transmisiune la alta. „Noi continuăm să vindem bilete la spectacolele noastre, pentru că Unteatru se susţine exclusiv din aceste venituri. Am scăzut preţul biletului în baza căruia, în acest moment, întreaga familie ne poate urmări de pe acelaşi dispozitiv. Am luat această decizie în sprijinul iubitorilor de teatru, care, la fel ca noi, traversează acum o perioadă delicată. E important să rămânem alături, acum mai mult decât oricând.”

Andrei şi Andreea Grosu mărturisesc că viaţa de antreprenoriat în zona culturii, printr-un teatru independent, nu este uşoară oricum, darămite în vremuri de pandemie. „Pentru un teatru independent, limitarea posibilităţii de a mai organiza reprezentaţii cu public este ca lipsa oxigenului. Din punct de vedere financiar, ne confruntam frecvent cu provocări chiar şi înainte de pandemie. Plata salariilor, a chiriei şi utilităţilor, cheltuielile de întreţinere şi toate taxele impuse firmelor în România au devenit acum, odată cu scăderea drastică a veniturilor, şi mai dificile”, spun ei.

Astfel, au identificat încă de la declanşarea crizei nevoia de a se reinventa, pentru o vreme, aşa că au migrat rapid către mediul online. „În primele două săptămâni, până la instaurarea stării de urgenţă, am transmis spectacole live, chiar din sala de teatru, apelând la o întreagă echipă de specialişti din domeniul producţiei video. Apoi am început să transmitem şi înregistrări mai vechi ale spectacolelor care nu au putut fi difuzate în regim de live stream, pentru  că exista cerere din partea publicului”. Printre rezultatele observate se numără realizarea faptului că există numeroşi iubitori de teatru care locuiesc în alte ţări care îşi doresc să urmărească spectacole româneşti. De asemenea, au observat că au mulţi susţinători în afara Bucureştiului. „Ştiam că printre spectatorii noştri fideli se numără oameni care călătoresc frecvent din alte oraşe doar ca să ne vadă, dar nu

ne-am imaginat niciodată că sunt atât de mulţi.”

În ceea ce priveşte modul în care reuşesc să îşi acopere costurile astfel, mărturisesc că din vânzarea de bilete reuşesc să acopere doar mică parte din cheltuielile actuale. „Am încercat să mergem către sponsori şi am lansat chiar şi o campanie de crowdfunding. Am invitat iubitorii de Unteatru să ne susţină în această perioadă complicată şi suntem recunoscători pentru orice formă de sprijin pe care am primit-o în această perioadă”.

Cum va arăta teatrul independent postpandemie? „Teatrele independente sunt şi vor fi cele mai afectate entităţi din lumea culturală, pentru că nu există nicio plasă de siguranţă pentru ele. Pentru actorii şi regizorii independenţi s-a găsit această soluţie provizorie, prin care toţi cei care au avut contracte pe drepturi de autor înainte de declanşarea crizei primesc un ajutor din partea statului. Nu ştim până când şi dacă ei vor fi sprijiniţi atâta timp cât activităţile cu public nu vor putea fi susţinute”, spun Andrei şi Andreea Grosu. Pe de altă parte, acest ajutor îi condiţionează şi îi aduce în imposibilitatea de a lucra la proiecte noi, iar orice sursă de venit le-ar anula şansele de a mai primi acest ajutor. „Veniturile generate din aceste posibile noi proiecte nu ar fi mari, mai ales în cazul artiştilor aflaţi în prima etapă a carierei. Un artist independent depune oricum eforturi imense pentru a se putea susţine, lucrând intens, în paralel, la mai multe proiecte”, cred fondatorii Unteatru.

Despre afirmaţiile recente făcute de ministrul culturii, care vizează jocul de teatru respectând distanţarea socială, precizează că acestea nu pot fi comentate. „Pare o glumă. Teatrul, arta în general, se adaptează condiţiilor şi continuă să evolueze, dar nu până la absurd. Evident că nu va urca nimeni pe scenă cu măşti, jucând la trei metri distanţă de parteneri”. Speră însă că se vor găsi soluţii pentru revenirea teatrului în sala de spectacol în condiţii normale şi de siguranţă, pentru că interacţiunea actorului cu spectatorii este foarte importantă în acest tip de manifestare artistică. „Noi ne gândim deja la posibile variante pentru a reveni în mediul offline şi aştepăm să aflăm oficial care vor fi noile reglementări după încheierea stării de urgenţă”, spun ei.

Activitatea lor regizorală a avut cel mai mult de suferit - au ales să oprească orice repetiţie în ziua în care s-a declarat obligatorie distanţarea socială. „Am fost activi doar ca directori de teatru şi am încercat să ţinem în viaţă mica noastră instituţie de teatru în această perioadă trecând în mediul online. Avem multe gânduri şi multe planuri, dar aşteptăm să vedem ce se întâmplă în lumea reală. Credem că teatrul nu trebuie pus deoparte şi că asta pot înţelege doar practicienii, ceilalţi care se ocupă de teorie şi ne sfătuiesc să ne adaptăm la realitatea asta. Nu e nici rău,  nici bine, e necesar. N-o să uităm momentul de pauză, dorurile, lipsa de libertate şi frica. Au dobândit toate un alt sens probabil pentru noi toţi.”

Festivaluri amânate, nu anulate

Marian Gîlea, preşedintele Asociaţiei Culturale FANZIN, este optimist în ceea ce priveşte perspectivele de revenire a pieţei festivalurilor şi activităţilor culturale. Asociaţia pe care o reprezintă activează pe piaţa de evenimente din Braşov.  Prin intermediul acesteia, organizează acolo patru evenimente tip festival: în februarie, Love Story şi festivalul de teatru Săptămâna Comediei, în mai, Dracula Film Festival şi Braşov Jazz and Blues Festival, în toamnă. Anul acesta, au decis amânarea Săptămânii Comediei până la finalul lunii septembrie. Celelalte două au rămas cu datele fixate anterior - Dracula Film Festival în octombrie şi Jazz Festival la început de noiembrie. „Problema majoră pe care o avem este că noi aplicam cu aceste evenimente pentru fondurile obţinute prin concursul de proiecte de la Primăria  Braşov sau Consiliul Judeţean Braşov, care tocmai au anunţat că au anulat bugetele pe cultură de anul acesta - deci nu ne mai putem baza pe acei bani, dar fiind de ceva timp în piaţă, de opt ani, o parte din bugete le obţinem prin sponsorizări.”

Bugetul Primăriei, cumulat cu cel de la consiliu, ajungea undeva la 50% din bugetul de evenimente, care ajungeau, în situaţia Săptămânii Comediei de pildă, undeva la 50.000 de euro, în cazul Braşov Jazz & Blues Festival tot undeva la 50.000 de euro, iar în cazul Dracula Film Festival, la aproximativ 30.000 de euro. Jumătate din bani veneau din aceste fonduri (de la Primărie, Consiliu, dar şi de la CNC - care nu a anunţat dacă anulează sau nu aceste bugete).  Reprezentanţii Primăriei şi Consiliului au declarat că toţi banii care erau anterior dedicaţi proiectelor culturale vor fi direcţionaţi spre spitale, pentru lupta împotriva COVID-19.

„După ce se mai liniştesc lucrurile, vom încerca să ne acoperim costurile - să negociem cu artiştii - spre exemplu, la festivalul de jazz, noi în fiecare an aveam patru zile, doi artişti pe seară, dar 70-80% dintre ei erau artişti străini. Vorbeam cu colegii mei să ne axăm doar pe artiştii din România - chiar dacă vor fi mai mici evenimentele”, descrie Gîlea modul în care au gândit strategia de revenire pentru perioada care urmează.  Iar despre cei din lumea teatrului cu care lucrează spune: „Nimeni nu ştie în prezent ce se va întâmpla. Cu timpul, spun eu, ne vom obişnui cu ideea că vom trăi cu acest virus şi va trebui cu toţii să avem grijă. Fiecare îşi va lua măsurile proprii. Dacă avem o trupă de jazz sau de teatru, îşi vor lua măsurile de precauţie necesare pentru a funcţiona.”

Evenimentele lor sunt organizate în interior - de exemplu Săptămâna Comediei şi Jazz & Blues Festival se desfăşoară în Teatrul Sică Alexandrescu, în Sala Mare, care are 600 de locuri; crede că festivalurile se vor ţine în continuare acolo, dar cu un număr înjumătăţit când vine vorba de public, pentru respectarea unor reguli de distanţare fizică.

„Asta se poate traduce printr-un preţ al biletului uşor mai mare, dar noi încercăm să negociem cu artiştii pentru a echilibra lucrurile”, spune el. Se bazează însă pe companiile implicate în viaţa culturală a oraşului. „Mulţi se întrebau - vor veni oamenii la teatru, nu le va fi frică? Eu zic că vor reveni.”

Pastila de umor (video) pe timp de pandemie

Şi comedienii, un alt tip de artişti independenţi, s-au confruntat cu nevoia de reinventare. În afară de a continua activitatea de comedian în online, Cristian Popesco, care este şi cofondator al clubului de comedie Comics Club a găsit şi o nişă pe care nu era activ anterior – o serie bazată pe jocuri de pe PlayStation – „Guru la jocuri”. Comedianul Cristi Popesco spune că nici activitatea de creaţie, de scris pentru spectacole, nu poate fi foarte prolifică în vremuri de pandemie. „În primul rând, stau doar în casă. Nu mai am show-uri de stand-up. Nici nu am mai scris material pentru stand-up, că este destul de dificil să scrii fără să ai unde să testezi”, spune el. Avea şi el o activitate intensă, spectacole regulate la Comics Club în fiecare zi de vineri şi sâmbătă, dar şi un turneu în zona Moldovei cu stand-up şi un turneu naţional. La fel ca în situaţia multora dintre colegii săi de breaslă, şi-a mutat toată energia în online. „Toată energia noastră s-a dus în mediul online, în special YouTube – unde facem multe live-uri, precum şi un late night show săptămânal”. Totuşi, mărturiseşte că „banii din online nu se apropie de cât câştigam din show-urile live, trăim mai mult din economii”. Chiar şi în domeniul său, de stand-up comedy, trecerea în online este dificilă. „Ai nevoie de feedbackul direct de la oameni, te încarci cu energia lor. Probabil o perioadă o să facem show-uri cu mai puţini oameni, cu distanţă între ei.”

Pe de altă parte, soluţiile ca piaţa de comedie să supravieţuiască dacă restricţiile impuse de autorităţi vor rămâne în vigoare pe termen lung în zona de spectacole sunt să găsească fiecare nişe formate în mediul online şi să încerce să monetizeze acolo.

Glumeşte spunând şi că a devenit destul de pasionat de cafea, prin urmare, dacă ar fi nevoit să facă o reconversie profesională, ar lua în calcul rolul de barista; precizează însă: „Eu sunt cam «straight face» şi asta nu e prea bine, trebuie să le zâmbeşti clienţilor”.

Ce se-aude dinspre polul mondial al spectacolelor

Broadway, acest Silicon Valley al artelor spectacolului, a generat venituri de 1,8 miliarde de dolari în sezonul trecut (2018-2019) şi a atras o audienţă record de 15 milioane de oameni.

Întrebările cu care se confruntă actorii din România sunt aceleaşi cu ale celor din New York: „Va fi lăsat câte un loc liber între spectatori, la fel cum se discuta în situaţia avioanelor? Se vor purta obligatoriu măşti? Se vor construi mai multe ieşiri? Nu se vor mai ţine spectacole până la producţia unui vaccin?”.

Producătorii şi sindicaliştii de pe Broadway discută numeroase opţiuni, potrivit publicaţiei americane Fortune. Teatrele de pe Broadway şi-au întrerupt brusc activitatea, iniţial până pe 12 mai, oprind toate spectacolele, inclusiv 16 premiere programate. Producătorii şi autorităţile oraşului au extins termenul până cel mai devreme la data de 7 iunie.

Potrivit Fortune, costurile operaţionale ale unui spectacol pe Broadway sunt de circa 300.000 de dolari săptămânal, în timp ce costurile operaţionale ale unui musical ajung la 590.000 de dolari săptămânal. Se consideră că pentru un astfel de spectacol se poate ajunge la break even dacă există posibilitatea de a avea 50% din veniturile obişnuite, cât timp vând şi bilete la preţuri întregi (foarte scumpe de obicei) şi au şi clienţi premium. Dar surse din interior citate de Fortune spun că biletele trebuie să se vândă în continuare cu discounturi, model de business cu care şi-au obişnuit publicul, pentru a atrage mai mulţi clienţi odată cu redeschiderea Broadway-ului şi că multe dintre teatre va trebui să fie pline. Mai ales în contextul în care Broadway-ul va trebui să se bazeze mai mult pe localnici - în contextul în care 65% din vânzările generate în sezonul 2018-2019 au fost generate de biletele vândute turiştilor.

Sursa: Fortune

Scurtă istorie de teatru în pandemie

Când ciuma a izbucnit în Londra, în 1592, teatrele din oraş au fost închise şi au rămas aşa între toamna anului 1592 şi 1594. Un nou val al ciumei, între 1603 şi 1604, a cauzat din nou închiderea teatrelor. Fără cerere pentru noi spectacole, ciuma din 1592-1594 l-a determinat pe Shakespeare să se îndrepte spre poezie şi se crede că ar fi scris în această perioadă poemul Venus şi Adonis. Au existat referinţe ale ciumei şi în munca sa de scenă: Romeo şi Julieta, piesă despre care se crede că ar fi fost scrisă în jurul anului 1595, conţine replica lui Mercutio „O  ciumă în ambele case ale voastre!” (A plague o'both your houses!). De asemenea, scrisă după 1603, piesa Timon din Atena îşi urmăreşte personajul principal izolat într-o peşteră după ce acesta îi  blestemă pe toţi atenienii urându-le o ciumă care să coboare peste ei. Piesa Regele Lear, despre care se crede că ar fi fost scrisă în 1605-1606, ar fi putut fi influenţată de criza din 1603-1604 sau chiar de epidemia de ciumă din vara anului 1606. Este posibil ca Shakespeare să fi scris piesa în carantină, iar un posibil efect ar fi fost replica din plânsetul din furtună al lui Lear „Răzbunare! Ciumă! Moarte! Confuzie!”.

Sursa: Rose Theatre Kingston

(La acest articol a contribuit şi Andra Stroe)