„Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura, ca un miel pe care-l duci la junghere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” scrie prorocul Isaia, prevestind, spun creştinii, venirea lui Isus pe pământ.

“Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”, strigă Ioan Botezătorul când îl vede, în sfârşit, pe Isus, venit şi el să fie botezat.

„Vrednic este Mielul care a fost junghiat” sau „Noi biruim Satana prin sângele Mielului”, scrie mai apoi un alt Ioan în Apocalipsa (Revelaţia).

Ce au înţeles creştinii din asta? În loc să facă din „Miel” un zeu, au făcut o ciorbă. Milioane de miei sunt sacrificaţi şi mâncaţi la masa de Paşti. Este un sacrificiu ritualic, nu este nevoia de a mânca, nevoia care guvernează orice fiinţă ce există pe lume.

Nimeni nu a plâns după sutele de mii de miei sacrificaţi ritualic în România, de Paşti. Toată lumea plânge după ursul Arthur în vreme ce mănâncă rămăşiţele mielului de Paşti.

Puţini au protestat când, în urmă cu câţiva ani, actualul ministrul al mediului a propus uciderea a 4.000 de urşi din cei 6.000-7.000 din România.

Cu mulţi ani în urmă, într-o vacanţă la munte, am ajuns la o cabană în care în meniu era „supă din labă de urs”. Pe nimeni nu a mirat ciudăţenia, în afară de preţul porţiei de mâncare.

Mi-a plăcut, cred că pentru prima dată în viaţă, un comentariu al lui Vasile Dâncu (PSD), pentru Europa Liberă: Imaginaţi-vă ce ar fi fost dacă ursul ar fi avut nume românesc.

Ştim cu toţii că un „prinţ” luxemburghez care trăieşte în Austria l-a împuşcat pe „cel mai mare urs din Europa”.

Neinspirat, neconsiliat, premierul român spune, cu vorbe şovăite, că, poate, „nu era cel mai mare urs”. Nimeni nu i-a spus premierului – care nu este specialist în urşi - că, de la un punct încolo, nu mai are nici cea mai mică importanţă dacă ursul era mare sau mic. Ci că problema uriaşă e că a fost ucis de un străin. Premierul nu are, din păcate, ceea ce în literatura de specialitate se cheama „consilieri de criză”. Cei care să-l sfătuiască cum să atenueze tensiunile publice.

Nu încape îndoială că acel om care l-a ucis pe ursul Arthur trebuie să plătească, dacă se va dovedi că este vinovat. Este însă o mare imprudenţă, să pui pe tablă relaţii diplomatice, iar revenirea discursului antieuropean ar fi o mare greşeală.

Jumătate din economia României este deţinută de companii străine. Trei milioane de români lucrează în Europa occidentală şi-şi susţin familiile de acasă. Sunt milioane de job-uri plătite de companii străine în România. Aceasta este realitatea, iar emoţia trebuie stăpânită. De fapt, este o emoţie indusă. „Ne-au luat petrolul, ne-au luat gazul, ne iau şi urşii.”

Serios?

Nimeni nu se mai uită că cele mai râvnite job-uri în România sunt în companiile străine care plătesc salarii cu mult peste ceea ce plătesc companiile româneşti. Nimeni nu mai vede că România este în cea mai bună stare a ei din istorie, graţie conexiunii cu Occidentul. Nimeni nu mai vede că suntem la 70% din puterea de cumpărare medie din UE, faţă de 35% în vremea lui Adrian Năstase, vânătorul-şef al României. Toată lumea îl vede pe ursul Arthur. Care, bietul de el, ar fi putut, la fel de bine, să fie în tigaia de friptură a cabanei de munte de care vorbeam mai înainte. Fără ca nimeni să ştie de el.