„Marele rău” – aşa este descris premierul olandez de ziariştii italieni pentru că a ţinut pe loc negocierile pentru pachetul de reconstrucţie economică a UE, cu refuzul de a oferi gratuităţi unor state ca Italia.

Să fie acest olandez biciclist noul ticălos al Europei sau vocea raţiunii? Până la urmă, în negocierile maraton pentru bugetul pe termen lung al UE şi pentru planul de relansare economică postpandemie, ambele instrumente financiare însumând suma astronomică de 1.820 de miliarde de euro, Rutte a obţinut promisiunile Italiei şi Greciei că banii nu vor fi risipiţi şi că noile fonduri UE vor fi însoţite de reforme. Italia este o ţară notorie pentru rezistenţa la reformă, cauză din care s-a şi aflat în centrul ultimelor crize.

Apoi, după cum scrie France 24, este preţuit pentru că îi ţine sub control pe euroscepticii de acasă. Iar UE numai de un nou val de populism, pornit din nordul bogat, nu are nevoie.

Rutte este înainte de toate un politician versat şi un negociator de temut. Interlocutor formidabil, olandezul îşi pierde rar cumpătul şi stăpâneşte tot ce înseamnă arta comunicării, scrie Le Figaro. Glumeşte şi zâmbeşte pentru a detensiona situaţia şi pentru a fi văzut în rolul de personaj pozitiv. Foloseşte calmul şi lasă să se vadă doar puţin din intenţiile sale reale pentru a-şi deruta adversarul şi a obţine mai multe concesii. Şi joacă pe mize mari.  

Când preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, l-a câştigat pe  cancelarul Germaniei, Angela Merkel, cu ideea de împrumuturi colective ale statelor UE pentru finanţarea unui amplu pachet de relansare economică de 750 de miliarde de euro, punând astfel capăt deceniilor de ortodoxie economică germană, avocaţii unei solidarităţi mai mari în întregul bloc european s-au simţit de parcă ar fi cucerit în sfârşit Muntele Everest. Nu se aşteptau ca Olanda să reprezinte un obstacol în persoana lui Mark Rutte, premierul deşirat şi cumpătat al ţării.

La discuţiile liderilor UE privind pachetul de reconstrucţie, întinse pe patru zile şi adânc în noapte, Rutte a fost indicat ca fiind responsabil pentru impas. A fost imediat poreclit „Domnul Nu. Nu. Nu“. Negocierile i-au adus la disperare pe unii lideri europeni. În a treia zi de discuţii, un Viktor Orban furios l-a atacat pe Rutte prin intermediul unei coferinţe de presă, acuzându-l că „este responsabilul pentru haosul de aici. Vrea să creeze un mecanism care să-i permită să influenţeze şi să controleze pe ce cheltuiesc banii ţările europene”.

Premierul maghiar a mers mai departe spunând că olandezul are „un stil comunist”. Nici premierul bulgar, Boiko Borisov, nu şi-a putut păstra calmul, declarând că Mark Rutte „se comportă ca un poliţist”. Premierul Portugaliei, Antonio Costa, a declarat că „opoziţia din partea «the frugal four» nu mai este tolerabilă”, aminteşte publicaţia italiana Corriere della Sera. Olanda face parte din grupul de state cunoscut ca „the frugal four”, alături de Austria, Danemarca şi Suedia, economii excedentare care pun mare preţ pe cumpătarea fiscală. Lor li s-a alăturat Finlanda. 

Descris de către The Economist ca purtându-se asemenea unui preot catolic care a luat o supradoză de cafeină, Rutte dă impresia unei deschideri energice, însă îşi păzeşte cu străşnicie viaţa privată. Se autodescrie ca fiind „un om al obiceiului şi tradiţiei”. Şi-a trăit întreaga viaţă la Haga, unde era cel mai mic dintr-o familie cu şapte copii. Tatăl său, Izaak, a fost comerciant, în timp ce mama sa, Mieke, a fost sora primei soţii a lui Izaak. Aceasta a murit într-un lagăr japonez în al Doilea Război Mondial.

Rutte a dorit iniţial să fie pianist de concerte, dar a absolvit facultatea de istorie, după care a lucrat pentru gigantul anglo-olandez de bunuri de larg consum Unilever ca manager de resurse umane, o vreme pentru divizia de unt de arahide. Acest lucru i-a adus experienţa şi relaţiile necesare pentru a intra în partidul liberal probusiness VVD pe care îl conduce din 2006 şi cu care a devenit premier în 2010. De atunci, Rutte a condus ca premier trei coaliţii de guvernare, personalitatea sa cordială ascunzând instincte de prădător politic. A fost criticat că este vânător de voturi, cum a fost atunci când a pariat pe o poziţie puternic antiimigraţie pentru a-i fura electoratul liderului de extremă dreaptă Geert Wilders în campania pentru alegerile din 2017.  Mai recent a câştigat admiratori în timpul pandemiei pentru „blocajele sale inteligente”.

„Ceea ce a avut dintotdeauna a fost acea percepţie din partea altora de a fi un personaj competent la guvernare“, spune Bergsen, fost consilier de politică economică al guvernului olandez. Aşa-numitul „premier de teflon” s-a priceput şi la gestionarea imaginii sale personale.

A devenit o figură de cult prin videoclipuri virale cu el mergând cu bicicleta la muncă, chiar şi pentru a se întâlni cu lideri străini.Faptul că nu este însurat a stârnit speculaţii cu privire la sexualitatea sa în urmă cu câţiva ani, dar el s-a strecurat printre întrebările indiscrete, spunând doar că este „fericit” de viaţa sa.

În timpul carantinei s-a aflat că Rutte a urmat regulile impuse de guvern pentru toată lumea şi a evitat să-şi viziteze mama într-un azil de bătrâni până cu câteva ore înainte ca aceasta să moară. De la Rutte lumea a aflat că a plâns la moartea tatălui său, a unui frate bolnav de SIDA în 1989 şi a unei surori. Pe plan internaţional, Rutte ţine strâns de imaginea omului care vorbeşte direct, fără ascunzişuri, dar acest lucru nu i-a adus întotdeauna prieteni.

Spre exemplu, l-a întrerupt pe Donald Trump, chiar în timpul unei vizite la Washington în 2018, cu un „Nu” brusc, când preşedintele Americii a făcut un comentariu despre un acord comercial cu UE.

Atitudinea dură a lui Rutte în ceea ce priveşte Grecia în plină criză a datoriilor şi criza migraţiei din UE din anii 2010 i-a înfuriat pe mulţi europeni.

Şi acum este văzut ca „marele rău”, după cum îl descrie cotidianul italian Corriere della Sera, liderul neoficial şi de neînduplecat al „the frugal four”, acum cinci.  

„Nu cred că se simte bine“ în rolul de ticălos, a spus un diplomat olandez. „El ar prefera să fie perceput ca o persoană care îmbunătăţeşte lucrurile, stând la înălţime pentru contribuabilii săi”, a explicat diplomatul. Rutte, înalt de 1,93 m, are o statură impunătoare chiar şi pentru naţiunea cu cei mai înalţi oameni din lume.

În vârstă de 53 de ani şi aflat de un deceniu la guvernare, politicianul locuieşte în acelaşi apartament pe care l-a cumpărat după absorvirea facultăţii, conduce un Saab second-hand (când nu circulă cu bicicleta) şi lucrează voluntar ca profesor de studii sociale la un liceu. O fire veselă (dă sfaturi statelor sudice cu zâmbetul pe buze), Rutte a reuşit să-şi facă prieteni şi să construiască alianţe în peisajul politic olandez destul de fragmentat. „Poate fi oarecum ca un cameleon”, îl descrie Pepijn Bergsen, analist la Chatham House din Londra. „Se spune că îşi poate modela opiniile pentru a le mula pe consensul din camera de negocieri.”

Diverşi lideri europeni, inclusiv preşedintele Franţei, Macron, şi premierii Italiei şi Spaniei au călătorit la Haga în ultimele săptămâni pentru a încerca să-l facă pe olandez să se răzgândească.

Totuşi, Rutte a încercat la rândul său să-i convingă pe toţi că nu se va topi sub presiune, spunând că „nu este făcut din marţipan”

Având în vedere că virusul i-a tăiat accesul la o funcţie de top în UE, Rutte se va mulţumi probabil să vâneze un al patrulea mandat ca premier în alegerile din martie 2021.

„Bănuiesc că o va face din nou. Nu se poate întoarce la fabrica sa de unt de arahide, aşa cum obişnuia să spună“, a spus Bergsen.

Astfel, politica internă joacă cu siguranţă un rol în atitudinea lui Rutte. În martie 2021 vor fi alegeri generale, iar partidul conservator VVD trebuie să jongleze cu partidele de extremă dreapta pentru voturile unor oameni care sunt probabil eurosceptici. În plus, actuala sa coaliţie de centru dreapta nu are majoritate în parlament. Orice compromis la Bruxelles care ar merge prea departe în ochii olandezilor s-ar putea să nu fie ratificat în parlamentul de la Haga. Lui Rutte i s-a mai întâmplat aşa în 2005 şi în 2016.

Olandezii, care susţin apartenenţa la UE cu o majoritate de două treimi, se mândresc atât cu istoria lor ca naţiune de comercianţi, cât şi cu cumpătarea lor tradiţională calvinistă.

Alegătorii olandezi sunt conştienţi că sunt printre cei care contribuie cel mai mult la bugetul UE, iar ideea de a dărui sau de a împrumuta mai mult este nepopulară printre ei. Criticii spun că reticenţa olandezilor de a cheltui este acum deplasată, având în vedere surplusul comercial uriaş al ţării lor cu restul UE. Erik Nielsen, economist la UniCredit, spune că contribuţiile Olandei la bugetul european din 2018 de 4,8 miliarde de euro „spun doar o mică parte din povestea financiară reală”. „Potrivit Tax Justice Network, în acelaşi an structurile de tip paradis fiscal din Olanda i-au ajutat pe olandezi să pună mâna pe 6,7 miliarde de euro în venituri fiscale de la Germania, Franţa, Italia şi Spania”, a explicat  Nielsen.

Porecla de „Domnul Nu” i se trage de la un videoclip din aprilie, reluat frecvent pe social media, care arată cum un colector de deşeuri din Olanda strigă la Rutte cerându-i să nu dea bani „acelor italieni şi francezi”. „Oh, Nu. Nu. Nu”, a răspuns premierul. „Voi ţine minte acest lucru.”

Această ameninţare, de a spune „nu” generozităţii franco-germane, a fost poate cea mai bună carte a lui Rutte de la masa de negocieri de la Bruxelles, unde oficialii UE îi sunt recunoscători liderului olandez pentru că reuşeşte să ţină la distanţă partidele ostile Europei unite.

Deşi a jucat cartea eurosceptică în anumite momente când s-a adresat publicului olandez, Rutte a fost îndrăgit la Bruxelles de când l-a depăşit pe extremistul de dreapta Geert Wilders în alegerile din 2017. Realegerea sa greu câştigată, urmată la puţin timp de înfrângerea extremistei franceze Marine Le Pen de către Macron în Franţa, a ajutat la stabilizarea navei UE după şocul votului pentru Brexit. Marea Britanie a arătat întregii Europe ce poate face populismul.

Realizările sale din trecut i-au „permis liderului olandez să joace un rol important în politica UE”, a scris cotidianul italian La Repubblica. Aceste realizări explică de ce colegii olandezului l-au acceptat în trecut ca partener, deşi acest lucru este atât de solicitant, şi de ce o vor face din nou.

Diplomaţii UE au apucat să-i cunoască cu vârf şi îndesat talentele la discuţiile din Bruxelles. „Nu-l mai suportam pe Rutte”, povesteşte un diplomat prezent la discuţii. „Când credeai că ai obţinut un acord, ceva care să ne conducă spre finalul negocierilor, el îţi cere mai mult din altceva, şi tot aşa.”

În cele din urmă, liderii UE s-au înţeles asupra unui plan de 1.820 de miliarde de euro reprezentând bugetul pe şapte ani al UE şi un pachet de reconstrucţie economică de 750 de miliarde de euro, dintre care 390 de miliarde de euro sunt granturi, iar restul împrumuturi cu dobândă foarte mică, finanţate prin obligaţiuni emise la comun de ţările UE. Planul iniţial, aşa cum a fost prezentat el de Franţa şi Germania, prevedea ca 500 de miliarde de euro să fie acordate ca granturi ţărilor afectate sever de criză şi 250 de miliarde de euro să fie distribuite ca împrumuturi.