Poate un stat să funcţioneze fără taxe? Fara taxe de tot cu siguranţă nu, pentru că orice birocraţie se întreţine cu bani nu cu iluzii. Dar cu taxe puţine poate funcţiona fără probleme: cu condiţia ca serviciile care i se pretind în schimbul taxelor sa fie dimensionate la nivelul veniturilor din taxe.

Sa luăm situaţia bugetului României pe 2015: venituri de 233 mld. lei şi cheltuieli de 243 mld. lei, cu un deficit de 10 mld. lei, aşadar.

De unde au venit banii cei mai mulţi: TVA – 57 mld. lei; contribuţii de asigurări – 57 mld. lei; accize - 26 mld. lei; impozit pe salarii – 26 mld. lei; impozit pe profit – 13 mld. lei.

Unde s-au dus baniii cei mai mulţi: asistenţă socială - 75 mld. lei (sumele includ şi pensiile, care sunt practic contribuţii); salarii – 62 mld. lei; bunuri şi servicii (cheltuielile de funcţionare ale statului) – 40 mld. lei şi cheltuieli de capital (investiţii din buget) – 18 mld. lei.

Haide să vedem ce s-ar fi întâmplat, dacă statului nu ar mai trebuit/vrut să se ocupe de asistenţa socială în 2015 şi de multe alte lucruri:

· Nu ar mai cheltuit 75 mld. lei pe asistenţă socială şi nu ar mai fi trebuit să perceapă CAS şi CASS - 57 mld. lei venituri. Ar fi rămas, după cum se vede, cu 18 miliarde de lei în buzunar. În condiţiile de mai sus, toţi cei 4.100 de angajaţi ai Ministerului Muncii ar fi trebuit disponibilizaţi, la fel ca angajatii Ministerului Sănătăţii – 17.200. Statul ar fi făcut economii la salarii de aproximativ 600 – 700 de milioane de lei.

· Dacă statul nu s-ar fi ocupat de învăţământ (nu comentăm acum cum se ocupă) ar fi făcut economii de aproximativ 20 de miliarde de lei, doar din funcţionare. Apoi ar fi concediat 237.000 de profesori, câteva zeci de mii de cadre auxiliare şi 7.700 de angajaţi ai Ministerului Educaţiei, ceea ce i-ar fi adus economii de aproximativ 6 mld. lei.

· Dacă statul nu s-ar fi ocupat de investiţii, ar fi făcut economii de 18 miliarde de lei şi ar fi concediat 3.000 de angajaţi din Ministerul Transporturilor şi din Compania de drumuri.

· Dacă statul nu s-ar fi ocupat de ordinea publică, ar fi făcut economii de 12 miliarde de lei şi ar fi concediat 130.000 de angajaţi.

· Dacă nu s-ar fi ocupat de armată, statul ar fi făcut economii de 11 miliarde de lei şi ar fi concediat 74.000 de angajaţi.

· Şi dacă statul s-ar fi condus singur, ar fi putut, la o adică, să-i trimită în exil pe cei 588 parlamentari, pe preşedinte şi pe miniştri: ar fi făcut economii de 580 de milioane de lei şi ar fi concediat 5.000 de anajaţi în total.

Dacă ne-am opri doar aici, un astfel de stat ar fi avut cu cel puţin 600.000 de angajaţi mai puţin (jumătate din numărul de azi), iar efortul pe cheltuieli ar fi scăzut pe măsură: 160 de miliarde de lei, adică 65% din necesarul de finanţare al statului în 2015.

Ceea ce vreau să spun aici este că, iată, statul poate funcţiona şi la o treime din ce înseamnă el acum – şi încă nu i-am numărat pe cei din administraţia publică locală sau din finanţe. Pentru că, dacă statul poate funcţiona la o treime din ce este el acum, înseamnă că două treimi din cei 27.000 de angajaţi ai Ministerului Finanţelor trebuia şi ei concediaţi, economiile făcute fiind de 19 miliarde de lei.

Într-o atare ipoteză, statul ar fi avut nevoie pentru funcţionare de aproximativ 60 de miliarde de lei. Taxele puteau fi reduse deci cu două treimi. S-ar fi renunţat probabil la CAS şi CASS – 57 mld. lei venituri – şi la impozitul pe salarii – 26 mld. lei venituri în 2015. TVA ar fi putut scădea lejer la 9% pentru toate produsele. Impozitul pe profit putea fi redus la 5%. Automat, veniturile oamenilor ar fi crescut cu sumele ce li s-ar fi redus de la taxe, adică cu 30-35% Nu era frumos?

Oamenilor le place să se joace, iar rândurile de mai sus sunt un joc. Un joc care arată că, da, la o adică, taxele pot fi reduse chiar şi până la zero. Nu cred însă că în România sunt mai mult de 5% dintre cetăţeni care vor un stat minimal – fără infimă protecţie socială, fără şcoală şi sistem de sănătate, în schimbul unui salaru mai mare cu 35%. Majoritatea, cred, vrem să trăim într-un stat social precum cel german, cel britanic sau francez, nu vrem pomană, dar vrem ceva siguranţă, cât de mică, acolo. Asta însemând servicii medicale bune sau şi mai bune, educaţie de bună calitate sau şi de mai bună calitate, transport în comun decent, şosele bune, oraşe mai puţin poluare.

Toate acestea costă însă. Dar când oamenii politici ni le oferă pe toate deodată fără cost, noi ce alegi?

Jocul presupune existanţa unor convenţii – o ştim de la Huizinga – aşa cum convieţuirea în societate este plină de convenţii. Una dintre ele şi la îndemână pentru toţi: eu nu pot pretinde să mănânc la nunta cuiva, dacă nu dau “darul” mirilor. Pot, sigur, să o fac, dacă sunt ultimul găinar, dar eu nu sunt. Cum pot eu pretinde atunci, în alte privinţe, să contribui cu puţin, dar să primesc mult?

Ştim cu siguranţă că reproşul va veni şi-l anticipez: noi nu primim serviciile la nivelul taxelor pe care le plătim. Aşa este, simt pe pielea mea, asemenea milioanelor de oameni, stresul acestei ţări şi trăiesc aceeaşi revoltă. Dar cum pot să cred că, dacă aştept într-o zi cu ploaie, autobuzul 133 vreme de 40 de minute şi nu pot urca din cauza aglomeraţiei, lucrurile se vor îndrepta după introducerea gratuităţii pe transport?

Cititi mai multe pe www.zf.ro