Sistemul energetic naţional trece printr-o perioadă de stres istorică, din cauza consumului mult peste estimări, a secetei şi a producţiei insuficiente şi cu variaţii la energie solară şi eoliană.

Perioada de secetă şi caniculă a dat peste cap echilibrul sistemului energetic şi, în lipsa investiţiilor în capacităţi de producţie supli­mentară în bandă, adică cele care pot porni sau pot fi oprite la comandă, a ajuns aproape în criză.

Singura soluţie pe termen mediu şi lung este finanţarea şi construcţia centralei hidro pe pompaj de  1.000 MW de la Tarniţa Lăpuşteşti din judeţul Cluj, care să folosească energia solară şi eoliană când nu este nevoie de ea în sistem pentru a pompa apă la înălţime şi apoi, când este nevoie de energie, să o elibereze pentru producţie şi echilibrarea sistemului.

Investiţia trenează pentru că aparent nu există finanţare. O soluţie este impunerea finanţării către investitorii în solare şi eoliene, adică chiar cei care aduc energie nouă şi curată în sistem, dar sunt şi cei care creează de fapt dezechilibrul.

În această săptămână, la orele de vârf, România a ajuns să importe 1.000 MW, la un consum de 7.700 MW şi o producţie internă de 6.700 MW, deci 13% din consum să provină din import.

Şi aceasta în condiţiile în care au fost repornite toate centralele pe cărbune care nu au fost încă închise şi centralele de cogenerare din oraşe pe păcură şi gaz, în goana după orice 10-20 MW producţie suplimentară.

Deşi pe hârtie România are o capacitate de producţie de energie de 18.000 MW, deci mai mult decât dublu faţă de consumul actual, din cauza secetei şi a condiţiilor meteo, hidro, solarele şi eolienele nu reuşesc să producă decât 20-50% din cât ar putea produce.

Astfel, capacitatea pe hidro este de 6.600 MW, dar producţia ajunge în această perioadă doar la 1.400 MW, adică 20%, din cauza secetei. Lacurile de acumulare pur şi simplu nu au apă, Dunărea are debit scăzut, iar de apă e nevoie şi pe râuri pentru faună şi floră. Situaţia e complicată.

La solare capacitatea instalată e de 1.700 MW, dar producţia ajunge în miezul zilei la 900 MW pentru că este afectată, culmea, de prea mult soare. Celulele de siliciu se încing prea tare şi dau randament din start cu 30% mai redus când temperaturile depăşesc 40 grade la nivelul panourilor.

Capacitatea pe eolian este de 3000 de MW, dar dacă ai 900-1000 MW în funcţiune este bine, pentru că vântul bate când şi unde vrea el.

La cărbune, gaz şi păcură teoretic capacitatea instalată este de 5.000 MW, dar având în vedere drumul pe care merge acum producţia de energie spre verde abia s-a mai reuşit adunarea a 2.000 MW, inclusiv din centrala nouă pe gaze a OMV de la Brazi de 700 MW.

Centrala de la Iernut pe gaze a Romgaz de 700 MW este împotmolită de ani de zile, dar salariile lunare de zeci de mii de euro ale şefilor Romgaz curg în continuare fără probleme. Bine că acum vrea să se împrumute cu 1 mld. euro prin bonduri pentru proiectul de la Marea Neagră. Să obligi statul român să plătească dobânzi este uşor, toţi bancherii din City şi de pe Wall Street abia aşteaptă bonduri româneşti cu 7-8% la euro. Să scrii nişte power pointuri şi prospecte de împrumut e simplu, mai greu cu competenţele în inginerie şi fizică să ajungi să transformi banii în capacităţi de producţie viabile.

Doar Nuclearelectrica e stâlpul sistemului: are 1.400 MW capacitate de producţie, cu două reactoare, şi produce 1.300 MW. Numai să aibă Dunărea destul debit să asigure răcirea în continuare.

Spargerea sistemului energetic naţional după sectorul de producţie şi după drumul electricităţii de la producţie la furnizare ar fi trebuit să aducă eficientizare şi deci investiţii, dar de fapt a adus numai deza­vantaje.

Nici Nuclearelectrica, nici Hidroelectrica, nici Romgaz şi nici cele­lalte companii din energie listate nu au fost în stare să folosească lis­tările pentru a strânge bani de in­ves­tiţii şi să îi şi folosească în creşterea capacităţilor de producţie de energie care se vede acum că lipsesc.

Dacă tot trebuie să mergem spre solar şi eolian şi aceste sectoare sunt prin definiţie volatile, atunci singura soluţie nu este decât finanţarea şi construcţia unei „baterii naturale“ uriaşe, adică Centrala Tarniţa Lăpuşteşti.

Impunerea dotării cu baterii litiu-ion către fiecare dezvoltator de eolian/solar nu e o soluţie pentru că nu există încă suficient avans tehnologic, bateriile nu sunt suficient de performante.

Cine vrea să mai facă 1 MW de eolian sau solar, care oricum beneficiază de scheme generoase de finanţare, să fie obligat să contribuie, să devină acţionar la proiectul centralei Tarniţa.

Se strâng 500 milioane de euro, mai vine statul român cu 300 milioane, mai vine UE cu 200 şi iată miliardul de euro necesar.

În energie treaba se face pe zeci de ani înainte, nu să ajungi să rogi oamenii să nu mai bage maşinile de spălat în priză seara că altfel sar siguranţele.