Dragoş Mihai Petrescu este un antreprenor român, fondator al lanţului City Grill Restaurants, coordonator al Coaliţiei pentru Dezvoltarea României, vicepreşedinte al Romanian Business Leaders şi secretar general al Organizaţiei Patronale a Hotelurilor şi Restaurantelor. Dragoş Petrescu a preluat şi redeschis restaurantele emblematice Caru’ cu Bere şi Hanu’ lui Manuc şi a achiziţionat şi reinventat restaurantul Pescăruş din Parcul Herăstrau. În prezent, afacerea lui DragoŞ Petrescu este catalogatĂ ca unul dintre cei mai mari operatori din industrie, însumând 15 unităţi tip restaurant şi şase puncte de livrare. În restaurantele Grupului City Grill servesc zilnic masa peste 11.000 clienţi.

Interviu: Cristian Hostiuc; Text: Ioana Matei

Tu ai terminat liceul de informatică Tudor Vianu din Bucureşti. Ai făcut Institutul Politehnic. Dacă ar fi să o iei acum de la capăt, uitându-ne cum au evoluat lucrurile cu IT-ul, cu bitcoinul, cu criptomonedele, ai mai intra din nou în acest domeniu al restaurantelor ?

Eu iubesc acum domeniul restaurantelor şi ospitalitatea, iubesc să interacţionez cu oamenii, dar a fost o meserie de antreprenor pe care am învăţat-o. La început nici nu visam să ajung în această industrie, iar apropos de întrebarea ta cu liceul, astăzi nu cred că aş mai face liceul de informatică. E mult prea greu şi am constatat că nu neapărat să faci cel mai bun liceu sau cea mai bună facultate este drumul spre o viaţă fericită, plină de împliniri, e destul de dificil să stai într-un mediu atât de competitiv cum a fost liceul de informatică.

În anii ‘90, ce visai tu să ajungi sau ce visau părinţii tăi?

Părinţii mei nu cred că visau cum aş deveni eu antreprenor, însă cu certitudine visam să fiu pe picioarele mele. Nu aveam niciun ban, venisem din armată, armata aceea cu termen redus ca student la Politehnică. Şi am plecat în comunism în ‘89 şi m-am întors în martie ‘90, în capitalism. Evident, era un capitalism pe care nu-l înţelegeam, dar în orice caz, simţeam că pot să fac ceva pentru mine şi, în loc să mă duc în vacanţă, m-am apucat de treabă, pentru că aveam şase luni de vacanţă în loc de trei până la începerea primului an de Politehnică. Şi mi-am spus că îmi doresc să fiu pe picioarele mele. Am avut o viaţă destul de dificilă. Stăteam la bunici, nu la părinţi, părinţii fiind despărţiţi şi aveam acea nevoie de a nu mai depinde de nimeni. Cred că acesta a fost punctul de la care am plecat în viaţa de antreprenor. Apoi, primul meu job a fost să vând ziare.

Şi le cumpărai tu şi le vindeai mai departe ?

Da, le cumpăram eu şi aveam un comision de 10 %.

Şi cât timp a durat această operaţiune? Care a fost primul tău câştig din această operaţiune de vânzare ?

După o săptămână de vândut de ziare cu primii bani câştigaţi, m-am dus în târg la Vitan ca să fac cumpărături, să-mi iau şi eu blugi Pyramid, care erau la vremea aceea, anii ’90, foarte la modă. După ce am văzut că am cheltuit toţi banii în târg, am zis hai să strâng din aceşti bani şi, după vreo patru luni, am deschis prima tarabă într-o piaţă, respectiv în Piaţa Dorobanţi. Nu-ţi trebuiau prea mulţi bani să deschizi o tarabă în piaţă la vremea respectivă, însă pentru mine a fost următorul nivel. De fapt, toată cariera mea s-au construit cărămidă peste cărămidă. Pornind de la zero e foarte greu să te gândeşti la strategii, ce fel de bani să investeşti, de unde împrumuţi, nici nu-mi trecea prin cap atunci că voi putea depăşi vreodată nivelul unui mic antreprenor, dar îmi doream să fiu acel mic antreprenor care să poată să câştige banii lui.

Când aveai taraba respectivă din Piaţa Dorobanţi şi vindeai ziare, care era visul tău atunci?

Nu mai vindeam ziare. Aveam 200 de produse, de la brânză şi până la cacao pe acea tarabă, ţigări, tot felul de lucruri pe care le găseam în angrourile de la acea vreme, iar visul meu era să cresc. Îmi plăcea foarte tare să stau de vorbă cu oamenii, să le vând, să mă duc să negociez preţurile cele mai bune. Îmi plăcea să ştiu când vine marfa bună şi la un preţ convenabil, să ştiu cum să aşez produsele. Poate cea mai bună şcoală de marketing din viaţa mea a fost acel metru pătrat pe care trebuia să ajung să aşez ca o ikebana toate cele 200 de produse. Deci a fost o şcoală – şi de marketing, şi de balanţă comercială, că trebuia să am nişte bani cu care să mă duc să-mi cumpăr a doua zi marfa, trebuia să fac un adaos comercial, adică piaţa a fost o şcoală foarte bună la 19 ani.

Când ţi-ai dat seama că acest business nu mai stă în picioare ?

Nu mi-am dat seama niciodată că businessul ăsta, la nivelul ăsta, nu mai stă în picioare, pentru că am replicat a 2-a tarabă, a 3-a tarabă... Când am ajuns la 6 tarabe a venit pentru prima oară o ofertă pentru mine să pot să-mi iau un chioşc, să-mi închiriez un chioşc, de la Administraţia Străzilor care se ocupa de asta atunci în Bucureşti. Mi s-a oferit şansa să închiriez un chioşc de patru metri pătraţi, deci eram deja la un nivel maxim, dar deja trecuseră doi ani de muncă la tarabă, desfăşuraţi împreună cu facultatea. În sesiune închideam, de exemplu. Dar totuşi, când am avut această şansă, asta a fost prima bornă de curaj, ca toţi banii pe care eu îi strânsesem în cei 2 ani şi jumătate de muncă, adică vreo 3.000 USD la vremea respectivă, să îi investesc în acest magazin de 4 metri pătraţi. Magazinul n-a mers la început, pentru că nu aveam suficienţi bani ca să am o marfă suficient de diversă în cei 4 metri pătraţi, în aşa fel încât să crească, să am vânzări serioase de la început. Dar am învăţat ce înseamnă vad comercial, am învăţat ce înseamnă să întâmpini clienţii cu drag, cu zâmbetul pe buze şi să creşti zona respectivă. A fost o întreagă muncă şi la nivelul chioşcului. După ce am pus pe picioare chioşcul, am mers la următoarea cărămidă, al 2-lea chioşc, al 3-lea chioşc. Am avut în final 11 chioşcuri.

Ce s-a ales de ele?

Când am ajuns aproape de 8 chioşcuri, m-am uitat mai departe. Ce pot să fac mai departe? Şi atunci, am mers cumva pe direcţia de a învăţa. De ce? Pentru că am realizat că eu singur, cu ce pot eu învăţa ca mic antreprenor voi rămâne toată viaţa la acel nivel. Încă 10, 15 ani, când mă întorceam în Piaţa Dorobanţi şi apoi în Piaţa Amzei, unde am avut tarabele, vedeam acei antreprenori multipli, cu două-trei tarabe în continuare în acele locuri şi am realizat – şi şansa mea a fost că mi-am dat seama de această nevoie de a învăţa şi am fost să zic o persoană curioasă, permanent – că am nevoie să învăţ cum să trec la următorul nivel şi m-am dus la experţi. Cumva, şcoala pe care am avut-o apoi a fost la Shell România, în calitate de francizat. A fost o poveste întreagă şi cu benzinăria respectivă, că m-am dus întâi la Mcdonald's, iar Mcdonald's a râs de mine: „Ce, vine un chioşcar să deschidă restaurant Mcdonald's în România? Nici nu stăm de vorbă cu tine”. Şi am stat în interviuri la Mcdonald's vreo doi ani, lună de lună, la telefon, în care le spuneam „Te rog, hai să îţi mai arăt ce am mai făcut la chioşc”, până a apărut Shell. Când a apărut Shell, după vreo şase luni m-am dus la ei şi Shell m-a acceptat imediat. Am deschis astfel prima benzinărie Shell, cea de la Fundeni, la marginea oraşului. Dar pentru mine a fost un salt uriaş şi o şcoală excepţională. De atunci am rămas cu convingerea că o şcoală, cum este cea tradiţională, liceu sau facultate, te poate ajuta, dar cel mai important, cea mai rapidă cale spre antreprenoriat şi eficienţă este o şcoală dintr-o companie mare, care are o structură excepţională de marketing, de procese, de cum să înveţi operaţiunile. Prima şcoală adevărată a fost pentru mine şcoala lui Shell România şi acolo în magazin, în serviciile de la pompă, în gestionarea combustibilului, dar şi în gestionarea produselor, aveam deja un magazin de 200 de metri pătraţi – a fost o şcoală de nivel superior.

Cât câştigai acolo? Sau cât îţi rămânea ţie?

Îmi aduc aminte, în calitate de francizat Shell, câştigam vreo 40.000 de dolari pe an, 40.000 de dolari pe an în anii ‘97, pe 24 decembrie 1997, erau foarte mulţi bani. Dar nu m-am culcat pe o ureche, chiar dacă am obţinut doi ani mai târziu şi a doua benzinărie Shell, iar cu cele două benzinării, eram întotdeauna în top 10 în lanţul de benzinării Shell la vremea respectivă în România. Nu m-am lăsat, pentru că m-au aprobat,  m-au acceptat până la urmă McDonald's în sistemul de franciză.

De ce ţi-a mai trebuit McDonald's? Era un pariu al tău personal?

A fost pariul cu mine că mi-am pus ca obiectiv să reuşesc să fiu admis la McDonald's şi îmi doream foarte tare să reuşesc. Şi acesta a fost un pariu emoţional cu Dragoş Petrescu, la vremea respectivă, dar şi înţelegerea că businessul de restaurante al lui McDonald's poate fi mai stabil şi mai important decât businessul de benzinărie al lui Shell pentru un partener. Pentru că stăm aici de vorbă cu un antreprenor care nu e chiar un full antreprenor şi e un antreprenor sub o umbrelă, sub un brand, funcţionez cu regulile respective, ceea ce implică mai multă siguranţă, o şcoală bună, dar nu foarte multe grade de libertate.

Care a fost primul tău job?

Primul meu job a fost să mă scol la ora 02:00, ca la ora 02:30- 03:00 să fiu pe linia de asamblare a ziarelor ca să pot să le iau de acolo şi să ajung la 6 dimineaţa ca să le vând. Am ales piaţa Universităţii ca să le pot vinde. Pur şi simplu luam 2000 de ziare. Cu 2000 de ziare am început, a fost primul meu job.

Care a fost primul tău magazin sau restaurant McDonald's pe care le-ai luat?

Nu am reuşit în final să semnez contractul de franciză în România, pentru că România a decis ca, după un an de pregătire şi după trei ani de activitate ca store manager într-un restaurant - şi am fost store manager în două restaurante, - să amâne francizarea locaţiilor, au rămas deţinute de companie până în, probabil, 2010, aşadar încă 10 ani. Şi n-am putut să aştept 10 ani să se decidă McDonald's.

Când ai făcut prima dată primul milion de euro datorie?

Nu mi-a plăcut niciodată să am datorii şi cred că milioane de euro datorie am avut târziu în viaţa mea de antreprenor, probabil după 15-16 ani de când am început, şi am înţeles că totuşi este nevoie şi de bancă pentru a te finanţa, iar noi am avut o strategie de achiziţie a locaţiilor pe zona de real estate pe care noi le operam ca şi restaurant. Adică să beneficiem nu neapărat din chirie, ci din faptul că ne securizam un loc în care noi să beneficiem din calitatea de operator şi atunci am accesat investiţii pe baza creditelor bancare şi am reuşit sau am reuşit «să avem şi datorii», dar şi atunci şi astăzi avem datorii foarte mici, pentru că businessul ăsta de restaurante are multe dezavantaje, dar o calitate esenţială: încasez banii astăzi şi ai un cash flow pozitiv întotdeauna.

Tu, de fapt, ai făcut o trecere de la o franciză Shell către un job de salariat la McDonald's.

Nu am fost salariat. Am fost timp de un an de zile în pregătire, care a presupus 10 ore de muncă în fiecare zi, 8 ore de activităţi operaţionale, inclusiv spălat pe jos, răspuns la fiecare client cu „Bine aţi venit la Mcdonald's“ şi două ore de pregătire, cu jumătate de oră pauză, deci cam 10 ore şi jumătate stăteam la Mcdonald's în şcoală, care este de departe cea mai bună şcoală de ospitalitate din lume, fiind şi cea mai mare companie. Am fost în şcoala lor în România, la firul ierbii şi în Statele Unite, pentru o lună de zile, ca finalizare a programului prin care să devin licenţiat McDonald's. Adică să am abilitatea de a putea avea o licenţă de francizat al companiei McDonald's, însă această franciză nu s-a materializat, pentru că România, aşa cum ţi-am spus, a amânat această decizie de a franciza. Am pornit pe drumul meu şi mi-am deschis propriul restaurant, iar astfel am reuşit practic să intru cumva în industria restaurantelor.

Ce i-ai spune tu acum unui Dragoş care are 20 de ani şi se întreabă ce să facă în continuare? Încotro să se ducă ?

I-aş spune aşa, şi oricărui tânăr îi spun: în spatele fiecărui tânăr care îşi doreşte să devină antreprenor, stă bastonul de mareşal, adică are şansa să devină un antreprenor de succes, dar ca să poţi să devii un antreprenor de succes, trebuie să îndeplineşti cel puţin două criterii: 1. Să fii determinat, să îţi doreşti cu adevărat să fii pe picioarele tale şi să poţi să faci un pas în faţă, să nu amâni întotdeauna sau să găseşti motivaţii pentru care să nu îţi pui osul la treabă şi 2. Să fii curios. Pentru mine, curiozitatea este sinonimul inteligenţei, adică dacă reuşeşti să fii deschis către ideile celorlalţi, dacă reuşeşti să îţi doreşti, de exemplu, „Vreau să fiu antreprenor în lumea artelor”, dacă vreau să vând tablouri sau orice în lumea artelor, du-te identifică pe piaţă cine face treaba asta cel mai bine. Şi du-te şi fii acolo în internship, în job plătit sau plătit slab, dar învaţă cum fac alţii ceea ce tu îţi doreşti şi apoi lansează-te tu cu propria ta idee şi pe picioarele tale. În felul acesta, fiind şi determinat, şi curios, respectiv pregătit, ai şanse mai mari să fii în acei mai puţin de 6 % antreprenori de succes faţă de câţi pleacă la drumul ăsta.

În anii ‘90 te-ai gândit că ar fi fost mai bine să fi plecat în străinătate?

Mi-am pus întrebarea asta de multe ori. Tatăl meu a decis să plece în Statele Unite în 1990, imediat după Revoluţie, când au venit minerii. A fost dezamăgit de profesia de arhitect şi a hotărât să plece în Statele Unite. Ani la rând m-a chemat la el «Vino să îţi deschizi aici magazin, chioşc, restaurant, tot ce vrei tu să faci». După prima mea vizită în Statele Unite, am decis că nu este locul meu în Statele Unite, o piaţă atât de competitivă, cu alţi cel puţin 500.000 de oameni mult mai pregătiţi ca mine şi mult mai gata să se sacrifice să muncească de dimineaţa până seara şi am decis antreprenorial: prefer să fiu peştele mare în lacul mic decât peştele mic în lacul mare şi, respectiv, să-mi încerc şansele în România, unde cred că existau la vremea respectivă mult mai multe oportunităţi decât în Statele Unite să poţi să reuşeşti, fiind o piaţă la început de drum, liberă competitivitate, cu mult mai redusă.

Uitându-te înapoi, ce oportunităţi ai ratat în anii '90?

Multe oportunităţi. Acum, uitându-mă retrospectiv, sunt tot felul de lucruri pe care aş fi putut să le fac. Apartamente cumpărate cu 3.000 de euro şi vândute cu 30.000, 6 ani mai târziu, tot felul de oportunităţi mult mai facile, însă, la vremea respectivă nu aveam de unde să ştiu cum mergeau lucrurile. Singurul lucru pe care îl ştiam la vremea respectivă era că îmi doream să muncesc, să pun osul la treabă şi îmi doream să reuşesc. Nu visam să ajung proprietar de lanţ de restaurante, să fiu denumit CEO, să am 1500 de angajaţi, nici vorbă, nu visam la aşa ceva. Visam la etapa următoare, aveam o tarabă, îmi doream să am două tarabe şi tot aşa. Şi apoi lucrurile au venit de la sine. Nu urmăream milionul de euro, urmăream procesul, să fiu sigur că este un proces corect care să mă ducă spre o creştere sustenabilă, adică orice model îl replicam să poată să genereze profit şi să poată fi replicabil şi să mă ajute să cresc.

Ce ai învăţat la Mcdonald's şi ai putea să spui altcuiva? În toată lumea, şi în România, sunt afişe: „angajăm la Mcdonald’s”; toată lumea spune «dom'ne, de ce să mă duc să îmi ard mâinile cu ulei sau să întorc hamburgerul respectiv sau să fiu trimis să curăţ toaletele»?

Am învăţat regula de aur şi asta e prima regulă pe care o înveţi la Mcdonald's. Îi tratezi pe ceilalţi aşa cum ai dori tu să fii tratat. Aceasta are o implicaţie foarte adâncă, atât în modul în care îţi construieşti echipa, cât şi în modul în care îţi tratezi clientul şi dacă reuşeşti să-ţi tratezi echipa aşa cum tu ai vrea să fii tratat, poţi să construieşti o echipă cum avem noi astăzi de 1.500 de oameni, numai în top management sunt 150 de oameni în grupul de restaurante City Grill. Aşa că asta a fost poate cel mai mare avantaj competitiv, pentru că suntem o companie de operaţiuni, mai puţin o companie de mâncare. Practic sunt acolo procese ca într-o armată în care toţi oamenii ăştia asamblează diverse procese şi diverse elemente, astfel încât clientul să fie servit la timp, şi la preţul corect, şi cu gustul necesar, or modul ăsta în care tratezi clientul şi tratezi colegul şi cum îţi construieşti echipa se bazează pe regula de aur, pe care am învăţat-o Mcdonald's.

A fost vreodată un moment în care aveai perspectiva falimentului în faţă, te gândeai că ai putea să ajungi într-o situaţie de acest gen şi să pierzi totul ?

Deviza mea – şi scrie asta pe penarul meu din clasa întâi – este că nimic nu este imposibil, iar asta funcţionează în ambele sensuri. Nu este imposibil să ajungi faimos şi nu este imposibil să ajungi un antreprenor de succes. Este foarte greu, necesită multă muncă. Ei bine, la fel de uşor poţi să ajungi de sus jos, iar lecţia asta am învăţat-o în 2020, după ianuarie şi februarie, într-o companie super aşezată, cu rezerve, cu o echipă excepţională, cu cele mai bune poziţionări în piaţă, cu cele mai bune feedbackuri din partea clientului. O afacere pe viaţă ai fi zis şi care într-o lună a dispărut. Nimeni nu-ţi mai dădea niciun leu pe afacerea ta. Nimeni nu mai aprecia că eşti în industria restaurantului, ba te deplângea. Şi o bună parte dintre angajaţi şi-au pus întrebarea, oare ne-am găsit un sector potrivit în care să lucrăm sau mai bine ar fi să plecăm şi să ne alegem altceva care poate fi mult mai sustenabil şi serios în viitor?

Ca să fii un antreprenor de succes, pentru că eşti un antreprenor pur-sânge – ce defecte trebuie să ai?

Greu de spus ce defecte, însă nu cred că există antreprenor fără defecte. Şi poate ce îmi reproşez eu ca şi un potenţial defect este că am rănit oameni, fie pe cei apropiaţi, din familia mea, fie pe cei din echipele mele, pentru că mi-am dorit foarte tare să îndeplinesc un obiectiv antreprenorial. Antreprenorul pur-sânge are multe lucruri de făcut şi câteodată aceste lucruri îi pot răni pe cei din jur şi ăsta e un defect, adică au nişte scuturi care îi face mai puţin sensibili. Poate cel mai dificil moment din ultimii ani a fost atunci când a trebuit să operez schimbările în personal în echipa mea, în echipa noastră, practic şi a trebuit să lăsăm aproximativ 300 de oameni să plece din companie şi să se ducă spre alte sectoare de activitate. A fost foarte greu, adică a fost pentru prima oară în viaţa mea de antreprenor din ’90 şi până în 2020, deci 20 de ani de antreprenoriat în care a trebuit să ne despărţim de oameni, iar lucrul acesta nu poţi să-l faci dacă nu ai o anumită insensibilitate şi eu consider că acesta este un defect.

.

Dacă ar veni Mcdonald's acum şi ţi-ar spune „Dragoş, fii partenerul nostru în România. Noi vrem să vindem afacerea de aici, să ţi-o dăm ţie, toată afacerea, să să fii francizatul nostru integral, ai face acest lucru ?

As spune da, fără ezitare.

De ce? Totuşi, ai afacerea ta, este a ta.

Pentru că businessul McDonald's este un business incredibil. Şcoala McDonald's din Chicago, din Oak Brook, este un parc întreg, cum e parcul Herăstrău, unde este Universitatea Mcdonald's. Acolo vin top manageri din toată lumea pentru a învăţa, au tehnici noi, strategii şi aşa mai departe, dar vin şi francizaţii. Şi îmi aduc aminte de francizatul din Stockholm, din Suedia, care avea 8 restaurante. Fiecare dintre acestea, cu 2-3-5 milioane de euro, cifră de afaceri, fiecare dintre ele cu 400-600-800-1 milion de euro profit an de an. Totul pus la punct. Procese aproape fără greş, deci este ca o maşinărie de creare de plus valoare, în care ai foarte puţine lucruri de făcut. Avea un ceas cu diamante cu «M»-ul pe el un Rolex sau nu mai ştiu ce şi eu atunci eram impresionat. Deci dacă vreodată, în viaţa mea, aş putea să ajung ca  acest om, aş dori să fiu.  Avem o piaţă extraordinară, piaţa din România. Sunt probabil 70 de restaurante, nu 7. Trebuie doar să ai decenţă, forţă de muncă şi să menţii aceste procese excepţionale în funcţiune şi succesul te poate duce spre 100-150 de restaurante în câţiva ani. Deci e foarte simplu.

Deci ai câştiga mai mulţi bani la Mcdonald's decât la City Grill ?

Cu siguranţă da.

Ce afacere ai ratat - şi nu vorbesc despre apartamente, ci poate să fi cumpărat un alt lanţ în România sau un alt spaţiu, o altă locaţie?

În viaţa unui antreprenor, şi asta am învăţat mult mai târziu, ca şi în viaţa oricărui om, sunt anumite limite pe care nu le vezi, dar ele există şi aceste limite sunt date de frică. Practic, frica de a nu pierde ce ai – şi în momentul în care ai o strategie de creştere de la 22 de restaurante, cât avem noi astăzi, la 50 de restaurante, 100 de restaurante, tu trebuie să fii pregătit să pierzi ceea ce ai ca să rişti să creşti la cele 100 de restaurante şi să devii naţional sau chiar regional, lucru care este foarte posibil. Ei bine, antreprenorul Dragoş Petrescu se pare că şi-a atins aceste limite. Noi dorim să rămânem stabili în piaţa din Bucureşti şi să creştem foarte sustenabil în zonă. De exemplu, acum deschidem un restaurant la Braşov. Este o încercare pe care o avem după mulţi ani de la primele noastre încercări de a fi în Timişoara şi Constanţa, soldate cu eşecuri: am închis şi restaurantele din Timişoara, şi pe cele din Constanţa. Şi-acum, totuşi, mai încercăm şi Braşovul, dar îmi forţează limita puţin.

Poate City Grill este un brand numai de Bucureşti.

Poate că da, în România, de fapt, avem trei Românii. Bucureştiul e prima Românie, următoarele zece oraşe mari – a doua Românie, cu un alt comportament al clientului şi restul ţării, a treia României, cu un comportament total diferit al clientului şi putere de cumpărare, de a înţelege ce produs cumpără şi dorinţă de a-l accesa. Ori, în mod evident, fiind în Bucureşti, este crema cea mai uşor de accesat de fapt.

Ai fost vreodată în situaţia de a fi în starea de burnout? În care vedeai că totul se prăbuşeşte în jurul tău, că nu vezi nimic bun în faţă ?

Niciodată, pentru că am cumva această energie, nu ştiu de unde vine… în care nu nu mă las. Sunt persoana dată afară pe uşă şi intrată pe geam. Chiar nu mă las. Cred că e important să ai energie atunci când te apuci de antreprenoriat, pentru că ai tot felul de provocări – şi din partea partenerilor, şi din partea angajaţilor, echipei, dar şi din partea clienţilor, ori pentru asta eu am avut şansa de a fi întotdeauna gata să interacţionez şi să-mi asum şi cel mai bun scenariu, dar şi cel mai slab scenariu, cu temele pregătite. Astfel, mă întâlnesc cu oricine.

Care a fost cel mai bun sfat de business pe care l-ai primit ? L-ai luat conştient sau inconştient?

Am foarte multe sfaturi de business şi obişnuiesc să fiu foarte atent. Eu sunt persoana aia care se duce la petrecere şi iese pe balcon, nu fumez, dar stau cu cei care fumează şi întreb: ce fac, cum au fost ei într-o anumită situaţie sau alta, îi las pe ei să îmi povestească. Şi eu întreb. Ai lucruri extraordinare de învăţat întotdeauna. Şi poate ce îmi vine acum în cap este apropos de oportunitatea de a deschide o nouă locaţie sau de a dezvolta într-o nouă piaţă care nu iese sau vezi că nu-ţi place. Ceva nu se potriveşte şi urmează să pierzi acea oportunitate. Şi mi-a spus un american în vârstă, acum 20 de ani: „Când o afacere nu iese, las-o să se ducă, va veni alta curând mult mai bună”.

Ce au americanii şi nu ai tu ?

Istorie şi educaţie în business.

În anii ‘90 vindeai ziare, nu ţi-ai fi dorit să fii jurnalist, ziarist?

Cred că să fii jurnalist sau arhitect, cum sunt părinţii mei, trebuie să ai acea chemare, să îţi doreşti să stai în faţa planşetei. Trebuie să îţi doreşti să scrii, trebuie să-ţi doreşti să vorbeşti frumos, să îţi doreşti să ajungi în faţa oamenilor, să te citească. Eu nu am acest talent, mie îmi place să ies pe stradă, îmi place să strâng oamenii în braţe, îmi place să dau „cuba” cu angajaţii mei. Îmi place să aud zgomotul, forfota din bucătărie. Asta e viaţa mea, aici sunt eu bun; nu înseamnă că dacă eşti bun în ceva, poţi să faci orice altceva în altă direcţie.

Dacă ar fi să scrii istoria ta de business, cariera ta şi mai ales povestea lui City Grill ce titlu i-ai da cărţii ?

I-aş da titlul… fără să mă gândesc… cel al cărţii lui Schutz, al lui Starbucks «Îndrăzneşte să visezi ».

Puteţi vedea toate emisiunile pe: alephbusiness.ro/emisiune/viata-ta-e-un-business/