Poate cea mai reprezentativă poveste legată de excesul de aroganţă în management se leagă de fostul CEO al Enron, Jeff Skilling. Conversaţiile cu angajaţii deveniseră de fapt prelegeri, iar întâlnirile cu echipa - un forum unde acesta distrugea ideile celor care se aflau în contradicţie cu punctul său de vedere. E calea cea mai sigură pentru a pierde încrederea şi respectul colegilor şi de aici consecinţele: pierderea subordonaţilor valoroşi şi certuri cu alţi directori pe seama resurselor şi a direcţiilor strategice. În cartea "Why CEOs Fail", autorii vorbesc însă şi despre faţa nevăzută a managerului Enron: modul cum mândria lui Skilling s-a transformat progresiv în aroganţă. Fără îndoială, încrederea extraordinară a lui Skilling în inovaţiile Enron din domeniul comerţului cu gaze naturale şi electricitate i-a impresionat pe analiştii financiari. Convingerea că Enron era o companie destinată măreţiei a crescut moralul angajaţilor şi a contribuit la atragerea celor mai buni şi străluciţi oameni. De-a lungul timpului, mândria a devenit excesivă. S-a ajuns atât de departe încât, la un moment dat, în holul de la intrarea în companie a fost plasat un banner în care aceştia se autoproclamau: "Compania care conduce lumea".

Acest lucru l-a determinat pe Skilling să spună că societăţi precum ExxonMobile vor deveni jucători defavorizaţi şi să facă predicţii excesiv de îndrăzneţe privind preţul acţiunilor Enron. Plin de încredere în sine, a condus sesiuni de evaluare a angajaţilor denumite sarcastic "cataloghează şi aruncă" în cadrul cărora se ocupa personal de cei care "nu înţelegeau". Dacă Skilling nu ar fi fost atât de arogant, poate că nu ar fi negat greşelile şi nu ar fi dezavuat faptele rele, chiar înaintea Congresului SUA. Aroganţa este orbitoare şi, aparent, l-a împiedicat pe Skilling să vadă problemele care erau evidente pentru oricine altcineva. "Pun preţ foarte mare pe IQ, dar am văzut că, peste un anumit nivel, majoritatea celor care au un IQ foarte ridicat, au de obicei un EQ foarte scăzut: se consideră mult mai inteligenţi decât alţii şi dezvoltă o aroganţă şi o autosuficienţă în relaţionare", spune Radu Manolescu. De fapt, aroganţa e însuşirea care determină cel mai adesea eşecul unui CEO - atât la nivel mondial, cât şi în România. Două treimi din executivii de pe plan local care ajung să eşueze în carieră o fac din cauza aroganţei.

Iuliana Stan, OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România, spune că un lider nu devine toxic, ci el este o persoană toxică din capul locului şi doar anvergura expunerii îl face să fie mai vizibil. "Nu cunosc vreun om cu un caracter fundamental bun care ar fi devenit rău datorită vreunui context social sau organizaţional." Şi totuşi cum ajung astfel de oameni să conducă organizaţii? Un prim răspuns poate fi definiţia prost înţeleasă a succesului. Iuliana Stan constată că sunt foarte puţini oamenii pentru care succesul înseamnă a se simţi bine cu deciziile pe care le iau şi cu acţiunile lor, precum şi cu efectele acestora asupra celor din jur - "pentru cei mai mulţi oameni succesul se reduce la a avea glorie, recunoaştere publică şi mai ales la a a avea dreptate". Dacă în primul caz vorbim de fapt despre eficacitate, în al doilea vorbim despre succes. În mod paradoxal, datele Human Synergistics arată aşa: la nivelul succesului perceput de cei din jurul lor, succesul liderilor defensivi, toxici, este perceput la 42%, pe când cel al liderilor constructivi, netoxici, de 55%. În schimb, dacă vorbim despre eficacitate, cea a liderilor constructivi este de 91%, pe când eficacitatea liderilor defensivi, toxici este de 8%. Cu alte cuvinte, mediul organizaţional tinde să încurajeze comportamente care nu sunt asociate cu eficacitatea.

Violeta Rotărescu, profesor în cadrul Facultăţii de Psihologie a Univesităţii din Bucureşti, spune că fiecare dintre noi poate avea o doză de aroganţă în comportament, însă problemele apar când o astfel de trăsătură preia controlul acţiunilor şi îi gestionează personalitatea şi comportamentul. Psihologul remarcă faptul că, până la un anumit punct, nevoia de a fi în centrul atenţiei este necesară, dar limita se depăşeşte când cerinţele nu mai ţin de nevoile organizaţiei, ci de nevoile personale.