Am vorbit o grămadă de lucruri la masă cu Florentina... despre viaţă. O energie explozivă care scânteiază în ochii umbriţi de arcade mari, expresive, ochi ce oglindesc şi frământări ale unui suflet frumos, conjugat de o minte educată. O formă fizică excelentă, super-fit, care îi dă o stare vibrantă, semn că se simte foarte bine în pielea sa.

De Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Pe Florentina Ţilea am vazut-o în foarte multe spectacole, însă două dintre rolurile pe care le joacă mi-au atras atenţia în mod deosebit: Greta în „Hai, să vorbim despre viaţă” şi Cassie în „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, ambele, producţii ale Teatrului Naţional Bucureşti.

„Hai să vorbim despre viaţă” este un spectacol construit pe un extraordinar text românesc scris de Ana Sorina Corneanu, premiat de UNITER în 2019. Un one woman show în care Florentina, de una singură, umple scena efectiv. E lângă tine, în faţa ta, intră în capul tău, îţi ia gândurile, ţi le scutură, ţi le scoate pe ochi, pe nas. Se aşază pe umărul tău ca greierul Jiminy (conştiinţa) din Pinocchio şi îţi pune oglinda în faţă să te chestionezi, să vezi care e treaba cu tine. Un text despre introspecţie, alegeri în viaţă, asumare, libertate, dorinţe, sensul vieţii... chestiuni grele care te lovesc în plex, mai ales după vârsta de 30 de ani. Florentina face din Greta simbolul perfect al oglinzii, în care tu, spectatorul te vei regăsi fără urmă de tăgadă. Trebuie şi e nevoie să te întâlneşti cu Greta. Va fi un moment revelator sau poate chiar o epifanie de care ai nevoie ca să iei decizia pe care o tot amâni. E un exerciţiu pe care te provoc să-l faci. O temă obligatorie.

„(...) Am face orice pentru certitudini. Iar când le avem… ne sperie, le privim ca pe nişte nedreptăţi. De ce e aşa, de ce nu e invers? Vrem certitudini, dar le vrem pe alea care ne convin. Vrem perfecţiune, dar ne chinuim rău de tot să-i facem faţă. Vrem să trăim corect, dar ne tot întrebăm ce e corect, vrem şi să trăim aşa cum simţim, dar ne preocupăm prea mult dacă e moral (...)”, îţi va spune Greta.

Te vei regăsi în momentele de frământări în carieră, în momentele de cumpănă, când parcă ai pleca de la job să-ţi iei un an sabatic, dar parcă nici făr’-de-salar’ nu e OK, în momentele în care te-ai săturat să fii angajat în corporaţie şi ţi-ai deschide un mic business al tău, dar parcă nu e momentul perfect, în momentele în care ceasul tău biologic nu e întors după soarele familiei şi anturajului, sau pare că e stricat şi nu sună nicio barză la uşă, în momentele de burnout în care ai vrea să fii pe o insulă, departe de lumea dezlănţuită, dar ai sindromul Stockholm şi ţii cardul de la firmă la gât chiar şi când mergi la Mega sau Lidl, coechipier în generaţia care nu mai e cu cheia la gât, ci cu cardul la gât. Greta eşti tu şi eu. Câte un pic din Greta e în fiecare dintre noi. Iar Florentina, prin calităţile actoriceşti şi expresivitate scenică, reuşeşte să te prindă din prima secundă şi să te ducă pe firul epic întortocheat, ca-n viaţă; nu-ţi va da drumul decât la final, când îţi va zice, contorsionată după tensiunea întregului show, care are elemente de scenografie inedite, combinate cu o coregrafie ludic-solicitantă: „Mă duc să dansez. Viaţa se învaţă trăind-o, nu controlând-o. Băgaţi bine la cap! Mă duc să dansez. (...) Când plecaţi de-aici, să dansaţi! Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi!”

Am mai vazut-o apoi şi în alte spectacole în care e perfectă, indiferent de anvergura rolului pe care îl joacă, de natura spectacolului (dramă, comedie) pentru că e un profesionist desăvârşit. Dar în rolul Cassie, din „Bârfe, zvonuri şi minciuni” (text Neil Simon, regie Ion Caramitru), cel puţin în reprezentaţia pe care eu am văzut-o (pentru că se ştie că artiştii mai îmbogăţesc personajele în timp, ca vinul), pur şi simplu a atras toată atenţia sălii asupra ei. She stole the show, cum spun americanii. O comedie care se joacă de 10 ani la TNB, un spectacolul cu o superdistribuţie, vreo zece personaje care intră în tot soiul de situaţii amuzante, încurcate, intrigă delirantă, o adevărată olimpiadă de bârfe, zvonuri şi minciuni, în care cu toţii se angajează, performează şi excelează. Dar la un moment dat, intră în scenă Cassie - Florentina Ţilea. Cu un cristal magic în mână. Şi pur şi simplu, magie face (râd cu lacrimi şi acum, când îmi amintesc scena). E soţia unui viitor senator (interpretat de foarte chipeşul Gavril Pătru, cu care face un superb cuplu de scenă), despre care se zvoneşte că ar avea o aventură extraconjugală. Ei, nu vreţi să ştiţi cu cât sex appeal a echipat-o Florentina pe Cassie, ca să îl recucerească pe senator! Ba vreţi să ştiţi, că e o lecţie perfectă, aproape gratuită (între 30 şi 70 lei/biletul) pentru doamnele aflate în situaţii similare, şi de-aia o să mergeţi să vedeţi spectacolul. Cu soţii la braţ. Acolo, pe uşa din living şi pe bluesul „Cry Baby” (Janis Joplin), Florentina/Cassie desenează cu fum de ţigară, ieşit dintr-un şhic port-ţigaret, schiţele secrete ale erotismului esoteric, într-un dans captivant, lasciv, decisiv. Zău dacă n-am văzut-o pe Janis Joplin cum şi-a mai turnat mulţumită, încă un pahar de whiskey, acolo, în Woodstockul ei, dincolo de bine şi de rău.

Am vorbit o grămadă de lucruri cu Florentina la masă... despre viaţă. O energie explozivă care scânteiază în ochii umbriţi de arcade mari, expresive, ochi ce oglindesc şi frământări ale unui suflet frumos, conjugat de o minte educată. O formă fizică excelentă, super-fit, care îi dă o stare vibrantă, semn că se simte foarte bine în pielea sa. Nu mi-e clar cum ar trebui să concluzionez discuţia noastră, dar nici nu simt nevoia vreunei concluzii. Fiind aceeaşi generaţie şi mamă la rândul meu, poate că sunt părtinitoare. Îi înţeleg frământările, îngrijorările, temerile. Îmi e atât de familiar sentimentul că s-a întors clepsidra noastră şi se scurge nisipul din a doua jumătate. Nu e cazul să mai pierdem timpul şi să irosim aceste momente de maximă plenitudine intelectuală, fizică, spirituală, umană. Am convenit amândouă că nu mai trebuie aşteptat telefonul ăla de la Teatrul Balşhoi. (metaforă din „Hai să vorbim despre viaţă!”). Femeile inteligente, talentate, sigure pe ele, care s-au regăsit după ce s-au pierdut au datoria faţă de ele însele să acţioneze. Visele nu se împlinesc de la sine şi dacă îţi doreşti să dansezi, pentru ca asta te face fericită şi împlinită, dansezi. Şi pui mâna pe... telefon şi cauţi un playlist şi un playbill care să ţi se potrivească.

Prima întrebare, de încălzire, ca săştie oamenii unde să te găsească, este: în ce spectacole joci în acest moment?

În stagiunea aceasta (2023-2024) mi-au murit subit două spectacole, două sper să fie doar în comă şi să-şi revină din toamnă (mă refer la „50 de secunde” de la TNB şi „La Ţigănci” de la unteatru), unul a fost resuscitat după mulţi ani – „Peretele” – pe care sper să-l jucăm mai des, ca de altfel şi pe celelalte spectacole de la Teatrul Act („E adevărat, e adevărat, e adevărat!”), Teatrul Naţional Bucureşti („Hai să vorbim despre viaţă”, „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, „Pescăruşul”, „Regele moare”) şi de la unteatru („Proof”).

Eu te-am văzut în destul de multe dintre ele (mai exact în opt din cele enumerate), însă m-au impresionat două în mod excepţional, despre care vreau să povesteşti mai mult: „Hai, să vorbim despre viaţă!” şi „Bârfe, zvonuri şi minciuni”. Un one woman show după un text despre introspecţie, existenţialism şi căutarea de sine şi o comedie americană. Deşi nu au nicio legătură personajele pe care le joci în aceste două spectacole, intuiesc o cantitate foarte mare din femeia Florentina Ţilea în ele. Mă înşel? Cum şi pe ce le-ai construit?

Cred că personajele există în formă latentă, embrionară, în fiecare actor în momentul în care este distribuit, el are intrinsec unele date ale personajului (de aceea este el alesul şi nu altul), pe altele le construieşte în timpul repetiţiilor, împreună cu regizorul, pe baza textului, pe altele şi le imaginează prin puterea creatoare personală.

Greta din „Hai, să vorbim despre viaţă” s-a născut şi cu ajutorul regizoarei Zsuzsánna Kovács, încercând să înţelegem în primul rând ce vrea autoarea să transmită prin text, ea fiind tot actriţă şi aflându-se într-un moment în care viaţa a încercat-o, ca pe fiecare dintre noi, de altfel. Tema principală este: continuăm să facem ce ne place, cu eforturi, griji, neajunsuri financiare, sau intrăm în rândul mulţimii corporatiste, urmând un drum bătătorit, fad şi uniformizat?

Chiar decizia de a începe sau nu acest proiect m-a pus la încercare, mă întrebam dacă să continui sau nu, era în perioada pandemiei, multe frici, nesiguranţă, proiecte abandonate, incertitudine.

Era o perioadă în care voiam să lucrez mai mult, cred că tot de frică m-am dus la domnul Caramitru să-l întreb dacă este de acord cu un text pe care i l-am dat să-l citească, mi-a zis că nu este potrivit pentru repertoriul TNB, dar mi-a întins un vraf de pagini: „Nu vrei tu să citeşti piesa care a luat premiul Uniter anul trecut? Două colege l-au refuzat, dar poate ţie îţi zice ceva mai mult”. L-am citit, am realizat că va fi greu la repetiţii şi cu vânzarea biletelor (textul are un pronunţat profil filosofic şi un fir dramatic mai puţin conturat), dar am zis DA provocării, şi împreună cu Zsuzsi ne-am asumat riscul, iar acum, după patru ani, mesajele emoţionante pe care le primim după spectacol ne arată că am avut ceva fler şi inspiraţie.

Cassie, celălalt personaj de care aminteşti, din „Bârfe, zvonuri şi minciuni”, pot spune că e o altă parte din mine, îmblânzită de-a lungul timpului, dar care la nevoie uite că poate să şi muşte.

Eşti mamă, ai un băieţel tare simpatic de 12 ani şi ai ajuns la deplina maturitate în viaţăşi carieră. Spune-mi cum a fost cariera ta înainte de a deveni mamăşi dacă s-a schimbat ceva după. Atât în tine, cât şi în felul în care ai interacţionat cu breasla.

Da, există clar un „înainte” şi un „după”. Teoretic nu ar fi trebuit, pentru că mi-am făcut meseria la fel de profesionist, am respectat-o şi am iubit-o la fel de mult şi am încercat mereu să găsesc un echilibru şi înainte şi după, dar când e vorba de a alege, merg înspre a-i fi aproape copilului, o alegere asumată. Am fost mereu foarte responsabilă şi îmi dau seama câtă nevoie are copilul meu de mine şi câtă bucurie îi pot aduce în timpul petrecut împreună. Ştiu că sunt nişte ani care trec repede şi, decât să stau ore la coafor sau cosmetică, ori să alerg toată ziua după o rochie sclipicioasă ca să fiu frumoasă seara la nu ştiu ce gală, prefer să stau cu preadolescentul meu să facem un top muzical, o prăjitură cu vişine deshidratate de noi, sau să-l admir cum dă „win cu coroană”, să stocăm amintiri pentru mâine.

Şi uite aşa am dispărut încet-încet din focusul multor oameni, prieteni odinioară buni sau artişti în trend, pentru că nu ies „la un suc” după premierele pe care le văd, nu sun să întreb „Şi?... ce mai faci, ce mai montezi, am auzit că vii la noi la teatru”. Small talkul nu e punctul meu forte. Şi iată că apele nu mi se mai leagă.

Ştiu unde greşesc (oare?). Un fost coleg de facultate, când a venit în Bucureşti, şi-a propus să cunoască câte zece persoane din breaslă pe zi. Reuşea. A reuşit. Ei, uite: inteligenţa asta socială îmi lipseşte. O altă colegă talentată din provincie povestea cum de un an de zile îi tooot scrie unui regizor cunoscut, rugându-l să monteze ceva cu ea în rol principal. Uite că şi perseverenţa asta îmi lipseşte cu desăvârşire, şi, din păcate, nici n-am învăţat din exemplele lor. Mereu am crezut că fiind activă artistic este de ajuns. Acum, după 25 de ani de teatru, realizez că nu, nu este. Trebuie să te lupţi, să baţi la uşi, să dai telefoane, să trimiţi în dreapta şi în stânga fotografii şi filmuleţe, să fii prezent, în focus şi mereu available. Not me.

Dacă ar fi să facem o aritmetică a carierei, câte roluri au fost până în 2012 şi câte roluri în ultimii 10 ani?

Am aruncat un ochi pe CV şi până în 2012 au fost 36 de roluri, iar după 2012, 20.

Teatru/film sau seriale TV? Ce preferi?

Prefer teatrul, dar aş face cu multă plăcere şi film sau TV dacă n-ar fi listele de casting închise şi m-ar interesa proiectul.

În ce spectacole ţi-ai dori să joci şi în pielea căror personaje crezi că ai intra cel mai bine?

În etapa asta sunt interesată mai mult de regizori buni, creativi, cu voci puternice, decât de roluri de o anumită factură. Îmi doresc foarte mult să joc în spectacole la care să nu-mi fie jenă să-mi invit prietenii.

Ai terminat doctoratul, ai predat 15 ani la UNATC şi acum predai la Hyperion. Ce ne poţi spune despre generaţiile din ultimii ani?

Pot spune că sunt foarte adaptaţi vremurilor, ştiu să socializeze şi să-şi creeze prietenii pe care să se bazeze, înţeleg ce-i aşteaptă după absolvire, şi atunci îşi pregătesc încă din timpul facultăţii tehnici de „supravieţuire” foarte valabile, au mereu alternative, sunt dispuşi să încerce, pregătiţi şi de reuşită, şi de eşec.

Câţi absolvenţi pe an sunt la nivel naţional? Şi care e absorbţia absolvenţilor pe piaţă? Nu este cererea de rol mai mare decât oferta de spectacol/film? Şi nu impactează asta financiar atât remuneraţia artiştilor cât şi bugetele producţiilor?

Termină foarte mulţi tineri actori, dar ei sunt conştienţi că nu vor face toţi teatru. Am studenţi care sunt împăcaţi cu ideea că vor lucra în televiziuni, vor preda sau vor pleca din ţară. „Pe vremea mea” eram mai încrâncenaţi, şi neavând multe alternative, cei care dădeam la teatru voiam să facem doar teatru. Acum nu mai e aşa. Acum, cred că este o facultate care te poate împlini frumos şi dacă vei face altceva în viaţă. Însă durerea mea cea mai mare este că nu reuşesc să facă meseria cei mai buni, cei mai talentaţi, ci de multe ori doar cei care ştiu să se descurce.

Eşti actriţă a TNB, însă ai şi spectacole în teatrul independent, la unteatru şi ACT. Aş dori să-mi spui care este percepţia ta despre cele două zone public/privat, mai ales din perspectiva pieselor alese.

Cred că fiecare spectacol (cu unele excepţii) îşi are publicul pe care îl merită, atât la stat cât şi la privat. În ultimul timp, spectatorii se interesează la ce vin, au preferinţe de actori, regizori, teatre, sunt mult mai atenţi „cu cine îşi petrec timpul liber”. Ce pot spune este că e al naibii de satisfăcător să dai de un public talentat într-o seară, unul care ştie să asculte, să reacţioneze, să te însoţească atent pe tot parcursul spectacolului. Cel mai bine simt vibe-ul ăsta în sălile mici, de la Act, sau în Sala Atelier de la TNB, când la final văd cum oamenii ne caută privirea să ne mulţumească. La final de „E adevărat, e adevărat, e adevărat!” sau „Hai să vorbim despre viaţă”, în momentul aplauzelor este rândul spectatorilor să ne emoţioneze, şi lacrimile lor ne readuc aminte cât de frumoasă şi utilă este meseria noastră. Vreau să încurajez spectatorii să ne scrie, este o mare bucurie când ei au curajul de a vorbi despre ei, despre cum i-a modificat mesajul nostru, despre cum „de mâine” viaţa le va fi un pic altfel.

„Mulţumesc, este prima piesă de teatru la care mi-au curs lacrimile încontinuu, pentru că am trăit-o cu totul, şi nu mi-e ruşine să o recunosc. Mama e sensibilă, iar dumneavoastră în seara asta i-aţi făcut un cadou. Unul ei, şi unul mie. Din suflet vă mulţumesc!”

„Doamnă Ţilea ş...ţ am plâns şi eu şi mama ca două tute, făceam cu rândul! Vă mulţumim!”

Înţelegeţi ce zic? :-)

În afara carierei artistice în ce alt gen de proiecte eşti implicată sau în ce ţi-ar plăcea să te implici?

În afara activităţilor artistice, pedagogice şi... parentale mă implic foarte puţin ca voluntar la „Ajungem mari” şi mi-ar plăcea să fac mai multe pentru bătrânii singuri. Of, dacă ziua ar avea măcar 36 de ore...

Un mentor sau actor/actriţă care te inspiră?

Always Jessica Chastain.

Dacă ai fi muzică, ce ai fi?

Tango.   

BIO

Născută în Iaşi în 1977, a absolvit actoria la Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii George Enescu din Iaşi în 2001. În acelaşi an, în urma unui concurs, a fost angajată la Teatrul din Sibiu, unde a activat timp de 5 ani. Din 2007 joacă în teatre diferite - Odeon, Metropolis, Act, unteatru, Teatrul Mic, Opereta şi la Teatrul Naţional, unde a fost angajată în urma colaborărilor multiple şi a nominalizărilor UNITER din 2007 şi 2008 pentru interpretare feminină. A participat la ateliere de teatru susţinute de Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Yuri Kordonsky, Stefano Luca şi are un atestat în commedia dell’arte, oferit de Centrul de Cercetări Ion Sava, în urma colaborării TNB cu Feruccio Soleri. În anul 2009 obţine diploma de doctorat cu lucrarea „Actorul ca personaj“. A predat 15 ani la UNATC, în prezent, fiind profesoară la Universitatea Hyperion. A jucat în peste 50 de roluri în filme şi spectacole de teatru.

Hai, să vorbim despre viaţă! (TNB)

Text: Ana Sorina Corneanu

Distribuţie: Florentina Ţilea

Regie: Zsuzsánna Kovács

Scenografie: Gabi Albu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Muzica: Călin Ţopa

Light design: Mircea Mitroi

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Regele moare (TNB)

Text: Eugène Ionesco

Regie: Andrei şi Andreea Grosu

Scenografie:Vladimir Turturica

Light design: Chris Jaeger

Distribuţie: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ana Ciontea, Florentina Ţilea, Şerban Pavlu, Richard Bovnoczki

Bârfe, zvonuri şi minciuni (TNB)

Text: Neil Simon

Regie: Ion Caramitru

Decor: Cătălin Ionescu Arbore

Costume: Liliana Cenean

Ilustraţie muzicală: Ion Caramitru

Distribuţie: Monica Davidescu, Marius Bodochi, Cecilia Bârbora, Silviu Biriş, Rodica Ionescu, Armand Calotă, Florentina Ţilea, Gavril Pătru, Victoria Dicu, Dorin And one

Pescăruşul (TNB)

Text: A.P. Cehov

Traducere: Raluca Rădulescu

Regie: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Muzica: Rèmi Billardon

Distribuţie: Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Emilian Oprea, Richard Bovnoczki, Florentina Ţilea, Irina Movilă, Ciprian Nicula, Emilian Mârnea, Ada Galeş, Niko Becker, Sara Cuncea/Eva Cosacé

E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT, E ADEVĂRAT! (Teatrul ACT)

Autor: Breach Theatre

Distribuţie: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Ţilea

Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae

Regizor: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Alexandra Boerescu