Pe cele cinci hectare pe care se află în prezent complexul hotelier Caro se aflau anterior o fabrică de alcool a cărei activitate de producţie a încetat în momentul când acesta a devenit monopol de stat. În 1987, fabrica a fost desfiinţată, zvonurile spunând că mirosul degajat îl deranja pe Nicolae Ceauşescu, care stătea aproape, în zona Primăverii. Toate echipamentele au fost mutate în fabrica Bragadiru, de pe Calea Rahovei, „într-un mod barbar, smulse cu macaraua“. (după 1990, fabrica Bragadiru a intrat în paragină. Privatizată în 1998, a continuat să se degradeze, în ciuda dorinţei exprimate de moştenitorii industriaşului de a fi preluată şi restaurată.)

În anul 1989, într-un pod al unei clădiri de pe proprietate, a funcţionat pentru scurt timp o fabrică de glucoză. Ulterior, proprietatea a găzduit o fabrică de confecţii, unde lucrau circa 20 de persoane cărora li se cumpăraseră maşini de cusut la mâna a doua şi trecuseră de la întreprinderea de stat Apaca la întreprinderea privată. A urmat apoi funcţionarea unui mic restaurant, numit „Zahana“, unde veneau să mănânce la un moment dat cei care lucrau pe platforma Pipera, dar şi un magazin alimentar. 

Pe suprafaţa de 5 hectare a fostei fabrici de glucoză funcţionează hotelurile cu grade diferite de clasificare ale Caro Club – Caro Horoscop (2 stele), Caro Parc Hotel (3 stele) şi Caro Golf (4 stele), 14 săli de conferinţe, două restaurante, un winebar, o terasă exterioară şi alte activităţi conexe, cum ar fi un centru fitness dotat cu o piscină, administrate de operatorul de cluburi de fitness Club Moving, o clădire de birouri, cât şi un cămin studenţesc; toate sunt reunite sub umbrela firmei Editura Adevărul, condusă acum de Octavian Lazăr, fiul lui Ion Lazăr, cel care a demarat întregul proiect în anii ’90.

Istoria comună a familiei Lazăr şi a fostei fabrici de alcool şi apoi glucoză începe în 1991, când proprietatea a fost cumpărată prin intermediul întreprinderii de stat Editura Adevărul, condusă de Ion Lazăr, pe atunci director general al acesteia şi lider sindical. Ziarul Scânteia, devenit ulterior Adevărul, avea un tiraj la care publicaţiile din prezent nici nu visează, potrivit lui Lazăr, de un milion de unităţi pentru Adevărul şi de 800.000 pentru România Liberă, generând profituri consistente, ceea ce i-a permis directorului să cumpere, cu acordul celorlalţi membri, atât această proprietate, cât şi alte proprietăţi.

Octavian Lazăr povesteşte cum activitatea de atunci a tatălui său legată de această proprietate era strict de administrare a unor clădiri transformate în depozite, activitatea fabricii fiind demult oprită. „Arabii erau cei care făceau comerţ pe atunci şi aveau depozite de ţigări, de nes, portocale, erau singurii bani care se puteau produce la vremea respectivă.“ Achiziţia terenului a fost făcută integral, dar ulterior clădirea s-a privatizat prin sistemul MEBO, astfel că activitatea efectivă a început în 1994, odată cu privatizarea. Tatăl său şi-a propus să construiască acolo un restaurant, deşi puţini l-au încurajat: „«Cine să vină pe platforma Pipera la restaurant? Arunci banii pe fereastră!», spuneau prietenii noştri. Pe atunci nimeni nu paria pe zona de nord, pe aşa- numita platformă Pipera; în vechea fabrică de glucoză nu mai exista producţie din 1987 şi, deşi ne place partea de cărămidă şi de clădiri vechi, la vremea aceea era inutilizabilă în proporţie de 99%“, spune Octavian Lazăr.

El îşi aminteşte că pe proprietatea fostei fabrici de glucoză nu mai funcţiona nimic în afară de un laborator cu cobai albi de care, copil fiind, era încântat. Îşi aminteşte şi cum tatăl său prezenta cunoştinţelor planurile sale legate de proprietate într-o perioadă în care el lucra ca paznic acolo şi pe teren funcţiona încă aburul tehnologic. „În momentul în care mă plimbam prin curte şi trebuia să păzesc magaziile, eram speriat că cineva îmi va da în cap, era o atmosferă ca în Pistruiatul în toate clădirile de aici.“ Totuşi, tatăl său îşi imagina pe acest spaţiu o sală de bal, un hotel, planuri ce păreau neverosimile pe atunci.

S-a dovedit că pariurile lui Ion Lazăr au fost corecte, iar restaurantul s-a transformat în primul club al Bursei Române de Mărfuri şi, potrivit lui Octavian Lazăr, era „foarte apreciat la vremea respectivă“. Ideea de a construi un hotel i-a venit lui Ion Lazăr în momentul în care partenerii săi francezi l-au invitat să viziteze alte clădiri vechi pe care le puseseră în funcţiune şi le eficientizaseră, moment când el a spus: „Dacă francezii pot, noi nu putem?“. Au construit mai întâi 12 camere cu o mică recepţie şi un loc unde se lua micul dejun de tip bufet suedez, o noutate în acele vremuri. „Nu ne permiteam să scriem pe pliante că avem apă caldă permanent, dar era un lucru important, la fel ca şi faptul că vindeam espresso, care nu prea exista la vremea respectivă în România şi italienii veneau aici bucurându-se că în sfârşit că pot să bea o cafea ca la ei acasă“, spune Octavian Lazăr.

După construirea celor 12 camere, au urmat încă 24, în 1999 – „am ajuns să fiu printre puţinii care îşi mai aduc aminte cum arăta locul“. 1999 a fost un an de cotitură, în care partenerii francezi au construit clădirea de birouri din faţa proprietăţii, prin păstrarea zidurilor exterioare intacte. Odată cu darea în folosinţă a acestei clădiri, s-a deschis intrarea din Barbu Văcărescu şi o a doua recepţie, iar în 2001 au construit încă 35 de camere, alte 20 în 2003, an în care s-au mutat în cea de-a treia recepţie, iar în 2007 au construit două săli de conferinţe: ballroomul la care visa tatăl său încă din anii 1990, cu o capacitate de 600 de locuri, şi una de 200 de locuri. În 2008 au adăugat alte 50 de camere hotelului. „A fost un moment nepotrivit din cauza crizei ce a urmat; practic ne-am mărit capacitatea cu 35%, în timp ce piaţa a scăzut cu 50%“. Din cauza crizei, au oprit investiţiile şi au căutat stabilitatea.

În 2008, când ajunseseră la o capacitate de 215 camere, au transformat 28 dintre acestea în cămin studenţesc, iar în 2012 au semnat un contract cu firma Club Moving, ce a deschis în 2013 Club Moving, pe o suprafaţă de 2.400 de metri pătraţi în incinta spaţiului. „Am intrat practic în următoarea etapă, în care am început să căutăm parteneri care să opereze diverse entităţi“, explică Octavian Lazăr. El spune că toată investiţia s-a realizat prin profit reinvestit, fără infuzii de capital din afară ori credite de la bănci. Au reuşit să păstreze profitabilitatea afacerii în toţi aceşti ani de criză, deşi cifra de afaceri a înregistrat o scădere, făcând un compromis în ce priveşte investiţiile. Anul trecut au înregistrat un grad de ocupare de 70%. Spune că au reuşit să dubleze profitul în 2014, iar pentru anul în curs speră să se menţină la acelaşi nivel, cu tot cu cheltuielile de reparaţie bugetate.