Majoritatea mişcărilor de independenţă din ultimii 15-20 de ani au avut în comun un singur lucru: dimensiunea economică. Îmbrăcată în ”hainele“ ideologiei sau ale apartenenţei istorice, situaţia economică a dictat atât momentul cât şi oportunitatea desprinderii de o entitate statală sau, după caz, suprastatală.

Mai simplu spus, problema refugiaţilor ca temă centrală a Brexitului sau problema naţionalistă ca temă centrală a mişcării din Catalonia sunt pretexte pentru a declanşa ieşirea dintr-o stare care limitează potenţialul economic al regiunii.

Din cele 18 comunităţi autonome din Spania, doar Madrid şi Ţara Bascilor depăşeau în 2014 Barcelona ca venit mediu. n 2016, fiecare catalan a câştigat, în medie, 28.600 euro - cu 19% mai mult decât venitul mediu al unui cetăţean la nivelul Spaniei. E uşor astfel de înţeles de ce catalanii vor să fie independenţi - e o mişcare pe care o vedem şi în nordul Italiei, spre exemplu, acolo unde Lega Nord încearcă să impună un grad sporit de autonomie.

În cazul Scoţiei, referendumul pentru independenţă din 2014 a fost influenţat de subiectul rabatului britanic, o sumă anuală de bani pe care statul o primea înapoi de la Uniunea Europeană, suma ridicându-se la aproximativ 5 miliarde de lire sterline. Compromisul a fost obţinut în 1984 de fostul prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, pentru a compensa aşa-zisele ”beneficii reduse“ pe care britanicii le primeau din partea Comunităţii Economice Europene (CEE, predecesoarea UE).

Mai exact, din cauza sumelor mari care mergeau către Politica Agricolă Comună a CEE, Marea Britanie a cerut să primească înapoi o parte din bani întrucât nu poate beneficia de subvenţii agricole din cauza climei şi a reliefului care îngreunează practicarea agriculturii pe insulă. Actualmente, toate celelalte 27 de state membre ale Uniunii Europene cotizează pentru rabatul britanic. Dacă Scoţia alegea să se separe de Regat, fondurile nu ar mai fi ajuns în conturile statului; din contră, dacă Scoţia devenea ulterior stat membru al Uniunii, atunci scoţienii ar fi trebuit să cotizeze pentru un ajutor acordat iniţial chiar lor. E evident că Brexitul a schimbat datele problemei, dar sentimentele naţionaliste au fost atunci înfrânte de teama notei de plată.

V-aţi lămurit, desigur, unde vreau să ajung; vă puteţi imagina toate aceste subiecte legate de o regiune din România? Ar avea Ţinutul Secuiesc interes să îşi protejeze potenţialul economic? Trebuie desigur amintit că nu s-a pus niciodată problema independenţei Ţinutului Secuiesc, ci doar a autonomiei, diferenţă semnificativă în contextul celor explicate mai sus. 

Dar chiar şi autonomia se traduce prin dreptul de a gestiona fonduri importante pentru regiunea în cauză. Şi ajungem astfel la principalul motiv pentru care autonomia Ţinutului Secuiesc va rămâne, cel puţin în următoarea perioadă, o idee construită în mare măsură doar de policitieni.

La nivelul întregii economii, salariul mediu a ajuns în 2016 la 2.088 de lei net pe lună, în creştere cu 12% faţă de anul 2015. Chiar dacă salariul mediu a crescut cu 6% în 2016 faţă de anul precedent, Harghita a rămas judeţul cu cele mai mici salarii. Covasna, alt judeţ din secuime, înregistrează în 2017 un salariu mediu de 1.747 de lei, aproape jumătate faţă de valoarea înregistrată în Bucureşti.

E simplu de înţeles că interesul pentru autonomie e doar al celor care o duc bine sau al politicienilor. Iar aceştia sunt puţini în Ţinutul Secuiesc. Chiar dacă mai vezi câteva steaguri secuieşti arborate şi majoritatea reclamelor sunt scrise în maghiară, e cale lungă până la un referendum în care oamenii să iasă la vot pentru a cere să-şi gestioneze singuri puţinii bani care le trec prin faţa ochilor.