După Revoluţia din 1989, una nu tocmai de catifea, aveam să constat că vechile clişee legate de "străinătate" nu numai că nu dispăruseră din peisajul public, dar unele dintre ele - gen "nu a mâncat salam cu soia" sau "vrea să vândă ţara străinilor" - erau mai actuale ca oricând. Probabil, din punct de vedere politic şi electoral, dădeau foarte bine la popor, asta deşi, teoretic, ar fi trebuit să ne debarasăm de mentalităţile societăţii socialiste multilateral dezvoltate...

Cu timpul, fenomenul de internaţionalizare a pieţelor de producţie şi de desfacere a devenit tot mai vizibil, globalizarea economică fiind noul cuvânt de ordine în lumea afacerilor; astfel, uşor-uşor, teoria lui David Korten a capătat din ce în ce mai multă consistenţă... Se pare că nici noi nu am avut prea multe opţiuni şi - mai de voie, mai de nevoie, mai direct sau mai discret - am intrat şi în NATO şi în UE (nota bene!), iar economia românească a trebuit să se integreze în această "horă competiţională"; cât de pregătiţi am fost să o facem, e deja o altă discuţie!

Pe cale de consecinţă, sintagma privind "pericolul perfid al străinătăţii" şi-a pierdut din consistenţă şi din virulenţă şi a trebuit să fie repoziţionată în noul context. Cum a fost "reinterpretată"? Simplu, la nivel fiscal, apărând astfel unele voci în mediul public care înfierează, cu aceeaşi mânie proletară de pe vremuri, transferul bazelor impozabile din România către alte jurisdicţii fiscale mai puţin restrictive. Dincolo de retorica evident populistă, am încercat să văd care sunt abaterile de la normele legale în cazul transferului transfrontalier al profiturilor şi/sau veniturilor.

La nivelul profiturilor, atâta timp cât există un Ghid O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer - prin care se menţionează foarte clar modul de stabilire a valorii de piaţă după "principiul lungimii de braţ" -, iar prevederile acestuia au fost asimilate la nivel de practică în spaţiul comunitar şi transpuse inclusiv la nivelul legislaţiei fiscale interne (fie în Codul fiscal sau de procedură fiscală, fie în Ordinul nr. 222/2008), chiar nu văd care e problema. Cu un singur amendament: preţul tranzacţiilor dintre persoane afiliate să fie cel de piaţă, raportat la conţinutul şi modul de întocmire şi structurare ale dosarului preţurilor de transfer. Desigur, dacă ne raportăm şi la nişte speţe (mai "neconvenţionale") din jurisprudenţa comunitară, lucrurile devin şi mai "incitante" - asta fără a mai pune la socoteală faptul că Liniile Directoare O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer au fost revizuite în iulie 2010, fiind introduse noi prevederi legate de regimul fiscal pe care îl implică restructurarea unei afaceri.

Pe de altă parte, la nivelul veniturilor, valul de modificări ale legislaţiei fiscale (aferente perioadei septembrie 2011 - februarie 2012) cred că au avut cel mai mare impact practic, efectiv, la nivelul regimului fiscal aplicabil veniturilor obţinute de nerezidenţi din România. Astfel, anterior apariţiei O.U.G. nr. 30/2011 (ale cărei prevederi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012), reconsiderarea statutului de rezidenţă fiscală se realiza dacă cel puţin unul din criteriile de stabilire a rezidenţei fiscale (reglementate la art. 7 pct. 23 Cod fiscal) nu era respectat 3 ani consecutivi, şi nu doar pe parcursul unui singur an! În plus, criteriile respective - deşi destul de restrictive - au şi un grad ridicat de risc fiscal, cel puţin atâta timp cât Normele metodologice nu definesc conceptual, ca atare, noţiunea de "centrul intereselor vitale", ci doar fac trimitere la unele situaţii (subiective, în opinia mea!) în funcţie de care acesta se poate stabili. Nu în ultimul rând, formularele prevăzute a fi întocmite şi procedura de întocmire şi depunere a acestora (conform reglementărilor aduse de O.M.F.P. nr. 74/2012), îmi dau senzaţia că statutul de nerezident fiscal în România ar avea nevoie de un fel de "viză" a organelor fiscale.

În ceea ce mă priveşte, cred că s-a plecat iar de la efect şi nu de la cauză. Adică am preferat să limităm posibilităţile practice de optimizare a sarcinii fiscale - privind această "magie neagră" (perfect legală însă!) a schimbării rezidenţei fiscale - decât să procedăm la o relaxare a regimului fiscal de impozitare a dividendelor. Asta în condiţiile în care ţări respectate şi cu tradiţie din U.E. (fără a mă referi aici la paradisurile fiscale "clasice" ale Europei) au înţeles mai bine "mersul lucrurilor" şi au procedat în consecinţă, acest fapt conducând la încheierea unor noi Convenţii de evitare a dublei impuneri între România şi ţările în cauză, în anii 2000 - spre exemplu, cota de impozitare a dividendelor obţinute din România de un rezident austriac nu poate depăşi 5%, conform prevederilor corelative ale Codului fiscal şi ale Legii nr. 333/2005.

Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards.